Cum am ajuns aici, te întrebi, dragă cititorule? Ei bine, citește mai departe, și să sperăm că nu o să ajungi la concluzia că mai bine citeai despre cariera lui Mihai Trăistariu.
Ca orice călătorie la oraș, a început cu zgomotul asurzitor al alarmei de pe telefon, o insultă față de nevinovata marcă a telefonului și cugetări filozofice despre viață și menirea noastră în societate, în timp ce căutam colțul păturii de pe podeaua strălucitoare (Mulțumesc, bunico, tu cea care ne aduci menire vieții prin curățenie!). Și după ce mi-am adunat tot bunul-simț pe care dețin, mi-am aruncat pe geam mândria și mi-am călcat pe lene…am dat cu șutul în pătură și am mai stat în pat zece minute.
Oricum, după ce mi-am făcut rondul matinal, prin micul dejun, care putea fi ascuns într-un penar, igienizarea completă fizică ȘI psihică (Duș și filozofie, merg perfect împreună.) și îmbrăcarea cu țoalele de biserică, am plecat de acasă cu volumul propriu de patruzeci de pagini în brațe, ca un tată care își duce copilul la grădiniță. Eliberat.
Ajunsesem la punctul de întâlnire, un magazin deținut de proprietarul fabricii de pâine locale, abia după ce am fost plimbat de șoferul propriu, tata, prin două așezări rurale. Una, un mic sătuc de bătrâni, din care provin, mereu perturbat de tirurile cu șoferi care mulțumesc zicând “Spasiba!”, tiruri care cutremură șoseaua uitată de CNADNR și sparg paharele în care se afla dinții pensionarilor, făcând parte dintr-o localitate de frontieră, și localitatea propriu-zisă, animată de farurile aflate oricând pe fază lungă, bețivii care insultă șoferii care conduc mașinile care conțin farurile sus-menționate, barurile deschise două’ș’patru din două’ș’patru (mai puțin dimineața, după-amiaza și seara), singurul club aflat pe o rază de zece kilometri, dar clubul cel mai apropiat de granița cu Republica Moldova, mulțimea de alimentare fugărite de ANAF și elevii Liceului Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni, numit după boierul fondator al localității, Răducanu Rosetti, dar liceul fiind faimos după scandalurile petrecute în incinta sa, miracolul format din elevii olimpici, unii chiar pe nivel național și scriitorii săi: eu, persoana mea, Enache Emanuel și alți liceeni care doresc să rămână anonimi (Pe moment.). Sincer, faimos este o exagerare, dar ce sa fac dacă frecventez orele acolo? Cred că nu există publicitate negativă, dar știu că există amenințări cu bătăi surori cu moartea, exmatriculări, răpiri etc, dacă nu scriu ce trebuie. Și asta este o exagerare.
După ce aștept câteva minute în apropierea unor membri ai minorității majoritare în Romania, un hatchback argintiu oprește în fața mea. În locurile din față, ca pasager era doamna Olariu, coordonatoare, bibliotecară, poetă, scriitoare bătrână și amatoare de comedie ca ocupație. Șoferul era un om cunoscut doamnei, dar necunoscut mie. Tot ce știam despre el era că ne-a mai condus în trecut, îl chema Marcel și că el nu era proprietarul mașinii. Nu apuc să răspund la chemarea doamnei de a intra în mașină, pentru că o tânără din liceu trece după mine. Uimit de apariția misterioasă, oricum frumoasă, abia dacă am putut să fac un pas ca să-i deschid ușa. După ce colega îmi mulțumește timidă și se așează, intru și eu în mașină fără frică și imediat o discuție începe cu tradiționalul:
- Bună dimineața! îmi salut eu apropiații înainte să mă așez, simultan cu liceanca.
- `Neata, tinere! doamna repede răspunde cu vocea ei semi-pițigăiată. Ț-o mai trecut căldurile, ț-ai luat cartea?
- Da și da, doamnă, nici o problema. M-o descântat bunica, am vizitat medicul de familie, am ținut regim și am dat tot ce-i mai bun din mine (la propriu)!
- E bine... doamna se uita în oglindă, apoi își ridică sprâncenele, uitându-se la fată. Îmi arunc privirea către fața ei, dar doamna îmi întrerupe procesarea informației, țipând: MĂRIE!
- Ha?! Da, doamna! Maria era speriată, trăsăturile faciale trădând-o. Avea o aluniță mică în dreapta gurii, buze mici, roșii (Probabil din cauza frigului. Era sfârșitul lui ianuarie, până la urmă.), ochii căprui, plimbători și părul brunet prins în coadă. Ca orice tânără de liceu pentru un băiat mai mic, era foarte frumoasă. “M-ați speriat…” șopti Maria cu viteză.
- Marie, ci mai faci, draga mamii? Nu ț-o fost frig? poate avea doamna o personalitate de comic de stand-up, dar noi îi eram ca niște copii.
- Ba mi-o fost, doamna, da’ ce să fac dacă nu mai vine primăvara?! Să plec în țările calde, ca toate artistele românești? dacă mă gândesc mai bine, toți vorbeam sarcastic de câte ori aveam ocazia. Suntem o generație aparte.
- Eh, lasă, că-ți trece până te măriți. Da’ cealaltă pi- aia!...Fata, Elena, unde-i? atunci narcisistul din mine a realizat că nu doar eu voi merge în direct la TV, ca să-mi promovez cartea. Ci și Maria, ca să vorbească despre articolul ei din revistă, despre inventarea telefonului fix, iar Elena... Doar doua nume de Elena se aflau în revistă. Unu’ era al doamnei Olariu, și se exclude, iar celălalt era al unei fete de-a VII-a care a primit premiul I la vreun concurs de creație literară în limba engleză, “Winter Wonderland” sau ceva de genu’. Genii, frate, nu ca cele întâlnite la știrile de la ora cinci, ci genii din alea obscure, despre care scriu doar liceenii de la profilul uman la ora de Fizică sau Chimie, de-al de Schrodinger, sau Pascal.
- Păi, trebuie să vină din moment în moment. N-ați vorbit cu mama ei? Maria părea îngrijorată. Nu doar ea dorea să ajungem la timp.
- Ba da, tre’ s-o aducă acu’. Mai așteptăm oleacă, atunci…Emanuel, ți-ai adus cartea?
- Da, doamna, v-am mai zis odată! Îmi pare rău să vă spun, dar chiar dacă sunteți atât de frumoasă la vârsta asta, bătrânețea începe să vă afecteze memoria! remarca era acompaniata de rânjetul meu șiret și de zâmbetul drag al doamnei bibliotecare.
- Vai, dragule, da’ cine te-a învățat să vorbești așa frumos? Mă-ta era așa lingușitoare!
- Doamna, haideți…uitați, asta nu-i Elena? am zis eu, schimbând subiectul și arătând spre o fată cu tenul palid și un smoking bej, și o femeie cu căciula și ditamai haina pe ea, amândouă articolele de îmbrăcăminte din blană. Una mai scundă decât cealaltă, astfel una fiind mai înaltă decât cealaltă, logic. Presupusa mamă a Elenei deschise ușa, ne salută, și o pofti pe fiica sa înăuntru. În timp ce mama și bibliotecara încinseră o discuție despre societate, noi, tinerii, după ce ne-am salutat, începuserăm să vorbim despre ce avea de discutat fiecare.
În timpul care trecu, grupul de minoritari majoritari s-a uitat la hatchback și pasagerii săi îndelung, cu lăcomie. Marcel era tăcut, bând cafea dintr-un pahar cafeniu de plastic. Colorații se risipiseră din jurul prăvăliei, becul aprins semnalizându-i deschiderea.
Afară, fiind șase treizeci anti-meridian, pădurea de fier și cerșetorii săi singuratici erau scufundați într-o mare de albastru foarte închis, iar un corp ceresc răsărea de după dealul pe care era așezat cimitirul ortodox. Era o priveliște sinistră, plăcile funerare fiind ușor luminate, una câte una, alături de biserica săracă care le ținea umbră în somnul de veci. Și odată cu adormirea fantomelor având loc trezirea oamenilor, căci noi nu puteam fi numiți oameni. Oameni normali, cel puțin.
Doamnele își încheiaseră discuția, fetele vorbeau despre olimpiada la matematică la care avea sa participe Elena, iar eu și Marcel ne terminaserăm observațiile.
- Mergem? Marcel vorbi, blând dar hotărât.
- Da, da, haideți, doamna, vă urez o zi bună, sănătate! doamna Olariu privi în spate, la noi, copiii, și zâmbi. Îi aruncă o privire surorii de nume și întrebă: Elena, ce-o durat atâta, fată-hăi?!
Înainte ca Elena să poată răspunde sau ca eu și Maria să râdem de umorul celei mai înțelepte dintre noi, Marcel păși pe pedala de accelerație încet, iar roțile începură să se rotească, drumul spre Iași începând. Dar ăsta era doar începutul bâlciului, iar tarabele abia se deschiseră.
