Zăpada curge șiroaie din
fântâna chioară, și-n șiroaie se topește pe pământul murdar. Pitice petice
cresc sfioase, cu scopul reamintirii lumii că există un concept straniu numit
„iarnă” și că e februarie. Arta persuasiunii nu e punctul forte al Babei Iarna,
totuși, căci în fiecare zi iarna pare a fi o primăvară care refuză a se usca.
Doar diminețile ne mai fac să ne încheiem gecile de tot, căci în restul zilei,
chiar și seara, temperatura e tolerabilă și dezbrăcat.
Mai ales astăzi. Chiar de
la miezul nopții se observau pe rețelele de socializare membrii cuplurilor care
încă erau online, chiar dacă azi aveau școală. Erau lesne de imaginat
conversațiile lor inocente: pozele cadourilor, promisiunile întâlnirilor, flirturile
murdare et cetera. Dar totul era, și este, ok. E „Sfântul Valentine’s
Day” (așa cum l-a denumit o colegă
din a șaptea)! Mă rog, și cei singuri erau online, ce-i drept: insomniacii,
lupii singuratici, artiștii, sătuii de iubire. Ca să nu mă deprim și mai tare,
am închis orice mediu virtual – până la urmă, era al treilea Valentin
nesărbătorit în cuplu de când mi-am început viața amoroasă (pe scurt, n-am
sărbătorit niciodată de 14 februarie). Dar nu mă afecta prea mult.
(Dacă citești chestia asta
cu speranța că la sfârșit „mă combin”, oprește-te. D-aici încolo intrăm pe
tărâmul satirei.)
Dimineața, nimic ieșit din
comun. Igiena, ținuta de zi, ghiozdanul, micul dejun. Mă rog, mi-am luat o
cămașă și-un sacou de formă, dar tot le-am acoperit cu o geacă de piele. Nici
măcar nu se simte a fi vreo sărbătoare, ceea ce e o dezamăgire totală. Tata a
achiziționat un buchet de flori pentru mama weekendul anterior zilei de astăzi,
și deja i-am zâmbit priveliștii lor îmbrățișați. Nici nu se vorbește de
Valentine’s.
Doar eu mă plâng de freză și mama-mi recomandă una dintre cremele ei pentru
acnee.
Afară, totuși, ninge
frumos. Fulgi mici și iuți, niște copii cu sufletul de gheață, aleargă pe
aripile vântului tandru într-un mod destul de zglobiu pentru ca mama să-mi
poată face observație că-mi scot limba afară, vrând să gust din proaspătul
strat de iarnă neașezat. Eu îi fac înapoi, că e matură când nu trebuie, și în
mașină e mai frig decât afară.
Drumul e un șarpe pietros.
Alunecos, cu pielea prea obișnuită cu jantele automobilelor pentru a mai putea permite
sensibila atingere a fulgilor de zăpadă, tata îl parcurge la fel cum a făcut de
milioane de ori. Clădirile de pe dreapta bârfesc plictisite, mai deschizând din
când în când o ușă sau un geam ca să spună ceva. Casele sunt animate doar de
dezbaterile încinse ale câinilor la fel de vocali ca un italian fără spaghete.
Câmpia de pe stânga doarme dusă, iarba neagră fiind murdărită de câte-o
părticică de nea. Imitația de peisaj de stepă e dezolantă fără vânt puternic,
fără oi, fără vaci sau ciobani care să-njure, și-mi vine mie chef să iau locul
vântului, pieptănând și alintând buclele vegetale, lungi, infinite și eterne
ale câmpiei care nu aparține nimănui.
În comună, trotuarele sunt
bântuite de elevii care se-mpleticesc plictisiți către locul lor de non-tihnă.
Câte-un pensionar se mai ivește c-o traistă de povești mute, folosind bastonul
pentru a plimba picioarele ce-au pășit prin atâtea locuri uitate. Cupluri? Ioc.
Se deschid instituțiile, se sună de intrare, curtea școlii începe a se asemăna
cu propriul creier în timpul orei de chimie. Abia acum mă dau jos din mașină,
revenind la serviciu alături de fumători, uituci, somnambuli și alți oameni de
seamă.
Fete în rochii? Sigur,
doar e vară, nu? Nicio fustă nu-și face simțită prezența pe holuri în timpul pauzelor,
niciun zâmbet feminin nu răspunde la auzul unui compliment adus la adresa
vestimentației. Valentine, te-ai lenevit, drace!
Așadar, abia dacă reușesc
să trec pe lângă formația de cupluri așezate strategic pe la geamuri, și mă
opresc la ușa clasei. Uitându-mă în spate, observ cum fiecare pereche
se-aseamănă cu un tablou. De la kitch-uri la falsuri, ai tot ce-ți vrea inima!
Mă rog, așa-s mereu ăștia, dar hai să zicem că Vali o avut milă măcar azi, de
ziua lui. Deschid ușa fără să zăbovesc cu privirea asupra vreunui obiect
artistic și pășesc pe parchetul parfumat cu petale de trandafiri sângerii. Rup
ghirlandele de inimi în miniatură ce-mi blochează calea și-mi pun masca de
gaze. „Lăv iz in di er”, bre! Un cuplu-n spate pe dreapta, un cuplu pe stânga
la mijloc, un fustangiu pe rândul fetelor și restul băieților etern fascinați
de eterna frumusețe a colegelor.
- Mai deschide-un nasture
la cămașă!
- Ia, întoarce-te oleac’
pentru mine…
- Xuleasca, te rog eu să
ștergi tabla (ăsta-s io. N-am treabă cu ei, dar sunt șeful clasei).
Trântesc ghiozdanul pe
bancă, provocând zborul a mii de fluturași de pe banca mea în inimile
colegilor:
- Ce faci atâta scandal,
Enaș?
- We, ești prost?!
- N-ai scaun, ia o
pastilă.
Le dau „seen”, cum s-ar spune
pe limbajul nou, și achiziționez un scaun pe interval temporar cu plata în
așteptare de la o colegă absentă, ignorând protestele de mare volum al colegei
sale de bancă. N-oi fi eu gentleman cu ele, da’ nici ele nu-s domnițe.
- Fă, te-ai uitat aseară la
„Bravo, ai stil!”???
Șterg cu mâneca munții de
scrisorici de amor de pe partea mea de bancă și-mi trântesc capul în cărțile
mele umaniste. Dau cu piciorul în maldărul de plicuri de pe jos, și oftez.
Cadrele didactice îmbrăcate-n aripi roz și costume în carmin propovăduiesc
importanța acestei sărbători.
- Ultima oră am discutat
despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, da?
Orele se termină elegant,
printr-un vals cochet la care participă marea majoritate a elevilor romantici:
- Dă-te, mă, că trece nașu’,
nu te îmbulzi atâta că te fac cu
mișcări!...
- Haide odată, Dumitre, nu
ocupa ușa, că am de-ascultat o manea nouă acasă…Giani, băgăm un LOL?
Ajungem acasă. Facem temele.
Citim. Mâncăm. Gata sărbătoarea,
Ia-o de la capăt.
(Sfârșitul tentativei de
satiră.)
Și undeva, în neant, în
ținutul mitic cunoscut doar sub denumirea de „Municipiul Iași”, știu sigur că
unii prieteni își scot prietenele în parc. Studenții savurează o cafea dulce
alături de odorurile lor, împărțind țigări și sărutări pe săturate. Boierii fac
promenade pe la restaurante, doi logodnici sigur au savurat din pat răsăritul
soarelui…hai, poate că, nu, sigur și fostele mele se bucură de minunata zi de
miercuri. Păcat, totuși, că nu-i pot admira și eu de pe o bancă, ținând mâna
unei domnișoare în propriile mele mâini. Păcat că doar vara trăiesc emoții
verosimile alături de cei pe care îi ador. Păcat că e iarnă. Păcat că e 14
februarie.
Plimbându-mă prin
ninsoarea care-mi gâdilă gulerul cămășii, mă opresc la o zebră. Straniu, mă
simt calm. De parcă totul este rezolvat. Trece o mașină, trec și eu după zebra.
Mă gândesc la faptul că în astfel de zile și camioanele frânează cu succes
pentru îndrăgostiții neatenți la stradă.
Astea sunt zilele când
oamenii de fapt mor, nu? Când totul e lăsat în pace. Când totul e ok. Când nu
mai sunt atenți, dar nu le pasă, pentru că se simt împliniți. Nu că aș vrea să
schimb ideea textului de până acum, dar e doar un gând pe care-l aveam astăzi.
Ciudat, totuși, că al meu conștient îmi zăbovește asupra existențialismului în
detrimentul romantismului.
De la biroul la care
scriu, aud la televizor că din ce în ce mai mulți copii își surprind mamele cu
flori și felicitări astăzi. Afară nu mai ninge, și tulpinile verzi ale unor
viitori trandafiri încep a se înconjura unul pe celălalt. Vântul nu mai bate
deloc și câinele, pentru prima oară pe iarna asta, tace.
Ultima lună de iarnă…poate
se încălzește și pe aici. Nu că n-aș fi de acord cu fanii ierni, Doamne
Dumnezeule, nu. Dar sunt o zodie de vară, și o duc mai bine atunci. Nu de alta,
dar parcă n-aș mai vrea a vă pricopsi cu atâtea filozofii și metafore triste. E
Sfântul Valentin, ce naiba?
