Ieșeam letargic din sala de clasă

            Ieșeam letargic din sala de clasă, urmat temporar de urletele de libertate ale colegilor de celulă după o oră de istorie, când încercam să-mi aduc aminte ce visasem aseară. Era ceva romantic…sărutasem pe cineva.

            Nu că profesorul de istorie făcea ora de nesuportat – rândul de la perete, format exclusiv din fete, se comporta aidoma așteptărilor unui misogin convins. Stereotipic, băncile țipau isterice, răspunzând la remarcile celor pe care îi cunoșteam de zece ani deja, sau căutându-și singure motiv de harță. Profesorul era degajat. Era însurat. Era obișnuit, se înțelege.

            O sărutasem pe fosta. Ce termen imatur – fosta. Aș vrea să găsesc răbdarea pentru a-i spune „precedenta mare iubire a propriei vieți”, dar nimeni nu mă ascultă. Nu e destul timp și nu e interesant. Deci îi spun fosta; deja se identifică o notă de nervozitate după modul în care pronunți fiecare consoană, vocala de la sfârșit fiind șoptită aproape în rușine.

            Abia pe scări mi-am dat seama că era vorba de fosta. Priveam indiferent pardoseala spartă ici și colo de bucăți de cretă, și ele la rândul lor sparte în câte două sau câte trei. Într-o pauză anterioară, sau chiar în cadrul unei ore de curs la care un cadru didactic nu a avut darea de inimă de a participa, a avut loc o bătaie cu cretă. Mi se părea copilăresc, având în vedere că la etaj, singurele clase în afară de a noastră erau una de a unșpea, și două de a doișpea. Uman toate. Poate că ar trebui să-l cred pe fostul domn profesor de matematică din clasele VII-VIII.

            Ne îmbrățișam într-o clădire albă, obraz la obraz. Voiam să o sărut tot pe obraz, dar din păcate nimerisem doar buzele. Și o priveam în ochi, destul de aproape pentru a-i observa fiecare ramură trandafirie care-i înflorea din iris. Ajungând jos, la parterul dominat de boboci mult mai vocali decât propriile colege, mi-am dat seama că ne ceream iertare pentru certuri, și promiteam să rămânem prieteni. Fiind pus față în față cu o inchiziție gata să mă ardă pe rug pentru orice dovadă de sentiment afișată pe chipul maimuțoiului gigant, am trecut liniștit peste pragul ușii, zvâcnind din gât ca formă de salut către colegii de liceu care se topeau de cald sau de dragul colegelor, zâmbind după modelul lui Ceașcă la popor.

Rar trecea pe culoarele corpului uman al școlii când nu se găsea sau regăsea în cancelarie fostul domn profesor de matematică, dar atunci mereu era flancat de unu sau doi, poate chiar trei adepți ai realului, semn că mereu venea cu un scop educațional – sau poate că fetele de la clasa lui voiau note bune și nu știau cum să perfecționeze arta pupincurismului. Și mereu când pășea, aparent calm, pe coridor, câte trei foști elevi-problemă de-ai săi veneau pentru a-l primi cu onorurile necesare. Iar după acei elevi problemă, veneau prietenii lor, dornici de niscai comedii caragiliene. Și după prietenii plictisiți soseau plictisiți curioșii – vreo bătaie, vreo mamă care-și certa primogenitura, ei erau acolo mereu. Cel puțin, până când erau amenințați și ei cu bătaia sau cearta.

Pășind pe pietrele crăpate înainte de vânt, acum de căldură, mi-am dat seama de un alt lucru (la fel ca un filozof aflat în plină revelație spirituală, pentru mine concluziile veneau una după alta, asemănătoare veștilor rele. Ironic, nici această dare de seamă nu era pozitivă): din cauza visului, dobândeam sentimente temporare, care urmau să mă prigonească în douăzeci de minute, la ora de română. Discutam „Luceafărul”, și cu câteva zile în urmă încercam să introduc orice fostă prietenă de care încă erau legate anumite sentimente în locul fetei de împărat, în speranța că voi putea învăța mai ușor strofele poate blestemate. Le încercam pe toate, la fel cum un bebeluș încerca să bage cu pumnul o piesă de puzzle greșită, sau un triunghi într-o formă rotundă. Acum, urma să încerc cu cea mai recentă fostă, față de care mă aflam la o distanță de doar patru luni de ultimul sărut.

Astfel, se forma o mulțime fascinată de umaniști în jurul profesorului de matematică. Mereu se întâmpla la fel, dar personajele frecvente nu întârziau niciodată în programul lor oricum întârziat (nu o dată un petrecăreț veni cu 5 minute după ce domnul profesor își spuse cea mai nouă poantă, remarca sarcastică a comediantului fiind parată de stoicismul pedagogului). În fine, văzându-se înconjurat, profesorul zâmbea ca Iisus la apostoli, dându-le porunca sfătuitoare:

-De ce-mi speriați elevele bune? Plecați de aici, sălbaticilor!

Față de propriile eleve, dar clar cu intenția ca restul de umaniști să audă:

-Cei mai sălbatici elevi sunt la filologie (ceea ce era o insultă la fel de mare și pentru cei de la științe sociale)…

Mulțimea se agita, curioșii plecau, insultați, bombănind înjurături demne de cancan, în timp ce foștii elevi-problemă oftau, cerând argumente. Eu, cel puțin, îmi aminteam doar de momentul în care o domnișoară cu strabism, o repetentă de doi ani și o isterică aflată sub protecția iubitului m-au încolțit în laboratorul de matematică, țipând la mine să ies din domeniul lor. Erau cât se poate politicoase, după standardele liceului contemporan.

Ultima revelație veni sub forma unui pesimism pragmatic:

„Poți scrie despre asta. Te poți gândi la asta. Te poți îndrăgosti din nou. Ea tot te desconsideră din cauza sentimentelor negative pe care le-a nutrit singură față de tine, niciunul din liceeni nu dorește să-ți asculte poveștile de iubire (bobocii mă ironizau, crezând că sunt un tocilar complet, în timp ce viitori absolvenți aveau propriile probleme amoroase, în general), iar prietenii ți-au spus deja că trebuie să uiți.”

Era un soare mult prea cald pentru bluza mea albă atunci când un nor negru mi se așezase peste lume și mă făcu să uit de orice ține de planul material.

Fum ieșea din ruina de casă de vis-a-vis, altar păgân la care se închinau adolescenții în mod interzis, urmat de sunetele scuipatului de către fumătorii care rupeau orice formă de eleganță din fumat.

Boboacele bârfeau fustangii cocalari, ele dorind pe cei care doreau doar când doreau ei.

Clipind, ajunsei în bancă, în mijlocul discuției despre magnum opusul eminescian, simțindu-mă ca învățătorul din „La țigănci”. Era cald, era trist, și eram singur, pierdut în timp și spațiu în timp ce oamenii cărora le păsa de mine se pierdeau și ei, în propriul lor mod. Răspunsei cu o anumită cadență satisfăcătoare urechilor la oră, fiecare răspuns din partea mea fiind urmat de un oftat amortizat. Tot din partea mea. Stiloul îmi căsca în buzunar iar geanta îmi plângea după un loc care ar fi însemnat ceva pentru mine. Pentru prima oară de când facem matematica cu Marele Incompetent, zeul plictiselii și eșecului, mi-am îndemnat colegii să chiulim de la următoarea oră, matematică. Jumătate din clasă a plecat, jumătate rămase.

Eu am rămas, mulțumindu-mă să sufăr în tăcere pentru e infinita oară în adolescență în timp ce mă gândeam la toate temele literare despre care învățasem, și la modul în care acestea se pliau pe propriul roman, cunoscut și ca propria viață. „Drama intelectualului hipersensibil.” Îmi mângâiam egoul, la cât de analitic eram.

Îmi amintisem, ciudat, de ziua precedentă, când un coleg mă întrebase, parcă colocvial, dacă am iubită. Din nou, termenul utilizat mi se pare poate peiorativ, dar eu sunt doar un neadaptat printre comuni, un prost printre deștepți. Astfel, am răspuns și eu, parcă colocvial:

-Nu, nu am. Încă.

Și apoi am urmat în gând:

„Și nu îmi pasă dacă nu voi mai avea în curând sau dacă mereu când vin de la chioșc observ trei cupluri, aliniate ca pentru paradă, pe coridor sau afară. Tânjesc după trecut și în același timp pentru experiențe noi, paradoxul fiind decapitat de conștiința socială: nu mai poți avea trecutul, astfel că nu ai voie să îl dorești. Și tânjesc după experiențe noi, și poate că o fată sau două mi-au arătat că ar dori o cafea și o discuție intelectuală, fetele fiind din municipiu, nu din comuna care mă face atât de ipocrit pentru că o urăsc, dar mi-e lene. Mi-e lene să mai ofer scuze părinților pentru întâlnirile care necesită a fi frecvente pentru a oferi vreo imitație de stabilitate în „relație”. Mi-e lene să mai definesc termenul de „relație” lui tata, sau să evit să folosesc cuvântul „iubită”, pentru a nu părea imatur. Mi-e lene să mai fac declarații de iubire doar pentru că le simt a fi necesare, nu pentru că le simt din vidul sufletului. Mi-e lene să ofer detalii și povești prietenilor și, Doamne ferește, colegilor de liceu, devenind penibil prin abundența specificărilor mici, dar imperative înțelegerii situației mele amoroase. Mi-e lene, și asta mi-e trăsătură de caracter de înainte de a cunoaște iubirea față de altcineva decât părinți, deci nu se poate schimba nimic aici.”

Un om calculat ar fi spus că „este obosit”, nu că îi este lene. Ar fi invocat absența sentimentului de iubire, a dorinței de torturare a conștientului afectiv al vreunei domnișoare. Și-ar fi scuzat impertinența, și ar fi concluzionat că-și va primi dragostea când momentul va fi oportun.  Dar eu sunt doar un biet adolescent, un măscărici impulsiv pentru liceeni și un antisocial sever față de bunica. Romanul meu nu e roman, ci poezie de un lirism neexprimat al măștilor.

Iar mereu când lumea mi-a spus că sunt poet, eu le-am răspuns că nu mă pricep la poezie.