Marcel era un om liniștit, ce-și vedea
de slujba sa. Acesta făcea, de cele mai multe ori, zeci de lacăte ce nu puteau
fi deschise decât de proprietar, cu o anumită cheie, într-un anumit mod; sute
de căruțe ce goneau fără cal, în care puteai dormi, atât de puțin zgomot
făceau; și mii și mii de unelte, de la topoare mari și ascuțite cu care puteai
tăia un stejar vechi de sute de ani dintr-o singură lovitură, la târnăcoape ce
te ghidau la pietre prețioase și-și făceau treburile singure, până și ciocane
ce băteau cuie de cinci pași, în oțel, dintr-o singură zvâcnire!
Marcel era și puternic! Era așa de plin
de mușchi și era așa de mare…Era așa de puternic, că numai el își putea folosi
barosul ce și-l făcu singur! Nici oamenii la fel de înalți ca niște copaci nu
puteau măcar să urnească barosul, darămite să bată fierul cu el?! Veneau
boierii de departe să-l vadă cum dădea cu barosul! Și când Marcel dădea cu
barosul, pământul se cutremura, iar boierii fugeau mâncând câmpiile!
Desigur că și Împăratul a auzit de
Marcel. Dar Împăratul era un om foarte zgârcit; era atât de zgârcit, că punea
până și praful în cutii, cutii pe care le punea în magaziile de sub pământ,
unde avea mai mult praf! Și când a auzit Împăratul de Marcel, imediat a trimis
vorbă unor soldați să-l aducă numaidecât, să-i facă niște lacăte cu care să
încuie cutiile cu praf.
