-…deci care ți-e problema?
-Problema *mea*? N-am spus
niciodată că am o problemă cu asta. Doar că ea are o problemă.
-Deci lasă-mă să înțeleg.
Tu personifici societatea.
-Mhm.
-Un lucru de bun augur,
nu?
-Nu.
-Cum nu?! Tot ce e
necuvântător pe această lume, odată transformat în uman, devine unic, special –
deci și societatea pe care ești tu supărat trebuie să devină…
Și tirada a continuat
pentru un minut ce a părut a fi o eternitate. Știu asta pentru că în loc de a
asculta, număram secundele în timp ce priveam în jur. Răspunsul meu oricum urma
să fie același indiferent de concluzia la care Beatrice urma să ajungă, oricât
de nepoliticos ar părea asta.
Presupun că e o consecință
a formatului de dezbatere pe care îl adoptase conversația nocturnă – nu sunt o
persoană competitivă, dar dacă sunt amplasat într-un mediu izolat în care am un
singur obiectiv…puii mei, de ce să nu atingi acel obiectiv? Dacă mediul
ipotetic e izolat, înseamnă că nu am acces la orice distracție ce mi-ar putea
alimenta lenea (căci nu există lene ce se alimentează *doar* cu inactivitate.
Ori stai pe telefon, ori pe laptop, ori vorbești cu cineva, astea sunt modurile
în care fugim de responsabilități. Dar trebuie să fii ori extrem de obosit, ori
îndrăgostit de o bucățică de filozofie asupra căreia dorești să meditezi
îndelung, ori un parazit microscopic ca să nu faci nimic și să nu te
plictisești.) Iar acea conversație îmi atingea conștiința într-un chip la fel
de tandru ca atingerea mamei prin păr, calitate care izola conversația de orice
notificare, mesaj sau apel de pe telefon.
Atunci de ce nu o ascultam
pe tipă?
-Deci am ajuns de unde am
pornit: societatea pe care ești tu supărat, datorită personificării tale,
trebuie să devină o entitate cu natură umană, cel puțin pentru cel ce a
realizat personificarea, ergo, toi.
-Înainte de a-ți răspunde,
întreb: tu chiar crezi că nu există oameni pe care „nu îi apreciez”, ca să nu
folosesc termeni porcoși? Personificarea, deci, poate face aluzie la o „entitate
cu natură umană” (Doamne, cu ce ironie dureroasă am citat acele cuvinte) nașpa.
-Opinie subiectivă.
-Și ce e asta dacă nu
împărtășirea a două puncte de vedere unice mie, respectiv ție, adică
subiective?!
-Orice obiect, idee sau
concept personificat se traduce într-o ființă umană. Tu, fiind om, nu poți
aprecia un om dintr-un punct de vedere cu totul și cu totul obiectiv – oamenii
sunt perfecți prin imperfecțiunile lor, nu prin faptul că ar putea fi doar
roboți iubitori și blânzi, ci prin faptul că au motive pentru care sunt
sarcastici, răuvoitori, violenți sau „nașpa” (Doamne, cu ce ironie dureroasă a
citat acel cuvânt).
TKO, tinere. Ce-i poți
spune unei viitoare femei care abia începe să guste din ambrozia formată din
acele sfârșituri de certuri, acele frânturi de comunicări provocatoare care,
odată cu ultimul sunet risipit prin tensiunea din aer, se sfârșesc printr-un
rânjet animalic, „bine-meritat” de către domnița care ți-a pus capac la opinie?
În acel moment, când sângele îți inundă obrajii, când urechile îți țiuie și
mâinile îți tremură, atunci ești cel mai misogin om de pe pământ, pentru o
frântură de secundă. Căci te irită succesul unei domnițe. Păi băi băiatule,
asta se numește emancipare, faptul că pe tine te-a închis nu contează, ci
faptul că ea, o fată, a avut un succes intelectual asupra ta, un băiat!
Și nu că aș avea astfel de
frustrări pe care doresc să le comunic cuiva dar pe care trebuie să le țin
închise din cauza fricii că voi fi judecat pentru punctul meu de vedere
controversat. Asta ar fi doar o altă zi la birou, avându-mi în vedere
experiențele trecute. Doar că acesta mi-a fost trenul gândirii timp de acele
cinci secunde pe care le-am petrecut privind peisajul nocturn. Peisaj pe care
l-am uitat odată ce am deschis gura. La fel cum deschizi telefonul să vezi cât
e ceasul, închizi telefonul, și ceasul eeeeee…
-…răspunsul meu este că
orice este necuvântător pe această lume NU poate fi transformat cu totul
printr-o personificare.
Nu o priveam, dar coada
ochiului îi surprinse sprâncenele proaspăt făcute ce se arcuiră într-o boltă,
surprinderea fiind cheia ce păstra acea construcție perfectă în loc.
-O personificare este o
reducere a obiectului, ideii sau conceptului. Există mult mai multă profunzime
în frunzele care cad, în marea ce se lovește de stânci, în a naibii societate
din cauza căreia mă ciondănesc cu tine de câteva ceasuri bune.
Coada ochiului, iscoadă
antrenată, reveni cu imaginea trandafirilor pe care toți îi numeau obraji
înflorind la auzul iritării mele. Na! A roșit și acum mai și râde, dând capul
pe spate în cascade de dulceață sonoră. Doar pentru că știe că m-a enervat.
Tinere, nu fi misogin…continuai, dacă mă mai asculta cineva, nu conta. Continuai.
-Oamenii din zilele
noastre nu sunt oameni. Sunt persoane. Se duc ori la muncă, ori să studieze
fără să știe neapărat de ce, adică nu au o motivație puternică, un ideal în
viață. Personalitatea li se rezumă la ce au mâncat, unde au fost (și mai ales
cu ce au fost în acel unde!), cu cine au fost și cât de bine arată. Toate
acestea comunicate celorlalți prin poveștile de pe Instagram, sau zilele de pe
Facebook. Unde sunt secretele, unde este intimitatea?! Nu pot trăi bucuria de a
descoperi natura cuiva, căci o cunosc din cap până-n picioare doar pentru că am
petrecut un ceas studiindu-i conturile de social media. Să nu aud nimic în
legătură cu conexiunea noastră față de tehnologie, și de faptul că se aseamănă
cu conexiunea unui ofilit la aparate, că dacă încep…Fiecare notificare este
pentru noi un *beep* pe aparate, un semn că trăim, că nu suntem morți,
așteptând următoarea reincarnare sub forma unei conversații virtuale.
Atunci am concediat coada
ochiului și mi-am întors capul s-o privesc. Chipul palid, dar în același timp
părând atât de viu mă privea prin două safire cu o expresie de curiozitate
pură. Știi tu, acea curiozitate care a omorât mâța (dar care a înviat-o
datorită satisfacției. Dacă nu știai că există o continuare a expresiei, acum
știi). Buzele, două petale ale trandafirilor înfloriți, închideau cel mai
probabil o serie de obiecții asupra punctului meu de vedere. Dar momentan, acel
chip frumos în adevăratul sens al cuvântului era atent la ce urma să spun, fără
să fie plictisit. Iar asta era tot ceea ce doream.
-Orice frântură de
personalitate, orice citat al vreunui scriitor genial care descrie oamenii din
vremea sa, astfel și pe oamenii de acum, orice fragment de poezie care exprimă
suflet și gândire, orice poate excita gândirea oamenilor de azi e întâmpinat de
un voios, dar mort „mood”, „same” sau „so me”. De ce nu se mai răspunde la
descrierile voluminoase?! De ce nu se oferă puncte de vedere unice, răspunsuri
la ceea ce acele frânturi, citate sau fragmente au declarat? „Nu, eu nu vreau
să-mi acopăr inima cu o umbră, nici măcar cu umbra ta, du-te naibii de poet,
vreau să-mi acopăr inima cu lapte, miere și soarele din ochii căprui ai cuiva,
de ce doar toamna îmi pot acoperi inima cu ceva?!”
De ce ne este frică de a
ne opune status quo-ului, și stăm așa ca oile și suntem de acord cu orice
etichetă ni se imprimă pe reputație? Am trecut de la „O să le demonstrez
tuturor că nu sunt ceea ce ei cred că sunt” la „Nu mă interesează ce cred
alții, *eu știu cine sunt*”. Altă problemă! Cine naiba ești tu, cel care dacă
la un exercițiu la ora de dirigenție nu știi să spui ce-ți place, ce urăști sau
ce calități ai? Căci prost nu te pot face, te faci singur, de lene nu te pot
acuza, că sunt ipocrit, iar lipsa de interes pentru educație este o problemă
atât de grandioasă încât dacă ți-aș pune-o ție în cârcă, elevule din 2018, aș
insulta problema în sine. Deci nu ești prost, leneș sau lipsit de ambiție, dar
nici calități nu îți poți atribui. Bine că ai selfie-uri, să fii frumos. Chit
că nici frumoși nu mai suntem…
-Delirezi?
O provocare. Îmi asculta
întregul monolog, eram sigur de asta, dar Beatrice, la fel ca multe alte fete,
avea în codul genetic o expresie pentru cei care spuneau lucruri mai lungi de
două fraze. Noroc că ea o spunea doar pentru că știa că mă enervau astfel de
opriri lipsite de sens…cel puțin, sper că doar de asta o spunea. Dacă stau să
mă gândesc, nici lipsită de sens nu era. Nu era timpul să-i dau și ei cuvântul,
după ce am terorizat-o cu bombardamente neoprite de frustrări și nervozități?
-În prezența ta, poate.
-Tu cu cine ai o problemă?
-*Cu ce.* Cu societatea.
-Pentru motivele
menționate mai sus, așa…ce spuneai tu despre personificare?
-Reduce profunzimea unui
concept la o prostie de om.
-Deci tu consideri
societatea a fi ceva plin de profunzime. Dar dacă ai personifica societatea, ar
ieși ceva prostesc. Păi societatea nu înseamnă totalitatea oamenilor? Dacă
societatea e profundă, dar reprezintă chipuri de lut impertinente, atunci cum e
profundă? Ți-ai făcut singur paradoxul!
„Ce-ți pasă ție, chip de
lut, de-oi fi eu sau altul…”
-O societate nu reprezintă
doar oamenii. Ia toți oamenii din lume și ucide-i, dar cărțile lor,
construcțiile lor, gândirea și sufletul lor rămân sub forma unor izvoare
istorice care arată mai bine decât oamenii înșiși cum erau ei. O societate
reprezintă tradiții pentru care spiritele învechite luptă pentru a le păstra în
viață. Legi pe care le impunem pentru a păstra ordinea sau ceea ce numim noi
ordine – că nu văd nici un haos în faptul că doi proști vor să se căsătorească
(căci da, ești prost dacă ignori sexul frumos și te rezumi la cercul de butoaie
de testosteron), că interesele cuiva pot fi cumpărate (șpaga și lobbying-ul
oricum sunt doi frați separați de bariera justiției care e atât de oarbă că
nici legile sale nu le poate face universale) sau că tinerii pot consuma
produse alcoolice sau din tutun de la o vârstă sau alta (toți consumăm înainte
de vreme. Fie că o facem în chip deschis sau pe ascuns, astfel de legi oricum
creează mincinoși buni și atât).
De aia o societate este un
concept profund, un arbore gigantic al cărei ramuri toate sunt diferite,
fiecare mai interesantă decât cealaltă, iar actul de a personifica un astfel de
concept este o reducere. Ce om poate întruchipa o construcție socială cu atâtea
fațete și trepte ierarhice? Nu e o transformare. Personificarea e patul, iar
toți cei ce o folosesc reprezintă un Procust care crede că ceea ce face e bine,
când tot ce face e de fapt tranșarea unei frumuseți.
O bătaie din palme.
Două bătăi din palme.
A treia.
Mă aplauda.
-Dacă asta e o dezbatere,
de ce ești de acord cu punctul meu de vedere? Nu e sinucidere argumentativă?
(Sinucidere
argumentativă…dacă toți cei slabi de înger care divinizează suicidul dar care
nu au curajul de a face singura jertfă care ar satisface o astfel de
divinitate, dacă toți triștii ăștia ar scrie un eseu argumentativ de două
pagini, în care cu trei argumente dezvoltate ar explica de ce se omoară, atunci
ar scrie mai mult decât în toată viața lor. Căci, în primul rând, doar cei
lipsiți de creativitate vor să se omoare mai nou, așa e moda, iar în al doilea
rând, nimeni nu ar putea da trei argumente solide pentru un asemenea act fără
să ajungă să se gândească la trei contra-argumente, care oricum ar desființa
orice dorință sau eseu de acest augur.)
-Prostuțule, cine a spus
că asta e o dezbatere?
Își mișcă din față o
șuviță roșcată.
-Doar îmi face plăcere să
te ascult. Iar singurul mod de a te face să spui ceva interesant e să-ți arăt
că-ți merit opinia pe care o ascunzi de „societate”.
-Touché.
Și, precum o săgeată al
cărui cap era de un bronz înfocat, Beatrice mi se înrădăcină în umăr și în gât,
privind amândoi la orizontul ce ne ascultă răbdător atâtea ore. Stâlpii cu
lămpile lor încercau să ajute cu iluminarea la fel cum încearcă un preșcolar
să-l ajute pe ta-su la reparatul mașinii – mai mult stricau frumusețea
întunericului, înlocuind-o cu raze misterioase și în același timp elegante,
care pentru ochiul uman nu ascundeau nimic în locurile iluminate.
Dar eu sunt miop oricum,
deci am rămas la întunericul meu. La flora ce se topea la rece, nevroza
tomnatică slăbind frunzele de orice limite și-ar fi impus în legătură cu
zborul. Astfel că, în acel întuneric asupra căruia temperatura nu avea niciun
efect, copacii începură să zboare, cu câte o frunză la momentul ei oportun.
În acea grădină unde
întunericul ascundea totul, inclusiv gândurile mele și ale ei.
-Mai ai ceva de spus.
-Nu.
-Știi, ar trebui să pleci.
E târziu.
-Și?
-Trebuie să dormi!
-Ba nu…
-Știi prea bine că astfel
de conversații sunt lucrul pentru care oamenii își distrug ceasul biologic.
-Dacă putem face asemenea
sacrificii într-o lume în care somnul e sfânt, atunci eu spun că merită
conversațiile. Și astfel de schimburi verbale nu reprezintă doar conversații.
Doar facem schimb de
frânturi din noi, expunându-ne inimile și creierele celuilalt în acest nobil
trafic de organe pe care-l numim…
-Nu are un nume.
-Serios?
-Dap.
-…hm. Nu îi putem da noi
un nume?
-Pff! Cine ești tu,
Nietzsche? Platon? Descartes?
-Momentan, nu sunt decât
un plagiator, care oricum în țara asta e o profesie nobilă. Dar poate voi fi
demn de a fi menționat printre astfel de mari gânditori ai lumii, cândva.
-Delirezi.
Am zâmbit.
Ridicându-mă, picioarele
m-au purtat prin propria Sală a Pașilor Pierduți, printre doi pereți de gard
viu și un acoperiș de poamă acră, mintea-mi fiind la fel de pierdută ca
nomenclatura arhitecturii naturale. Beatrice probabil mi-a zâmbit și ea, nu
știu.
Ajungând pe terasă, am
stins lumina becurilor, iar odată cu ele a plecat și silueta neagră ce se
profila în întuneric, negoțul de idei și gânduri fiind un sărut pe frunte de
noapte bună.
