Acting green

                In these modern times, around 50% of the human race is slowly destroying itself by polluting the environment. Even putting garbage in a garbage can now is important, as the ozone layer around Earth is slowly diminishing, and the sun’s heat will burn everything. Now, how do we fix this?

What we’ve done to Earth cannot be undone, so what we need to do is to try to stop pollution and save our natural resources for our future generations, which will, hopefully, develop new, and more creative ways to stop pollution in all its forms. 

We need to use finite resources (coal, petroleum, natural gas, metal) to build machines (wind turbines, solar panels) or buildings (trompes, geothermal plants) with which we can generate renewable resources (wind power, solar energy, hydropower, geothermal energy), which we can transform into resources which WE use (oxygen, electricity, potable water) and then save some of them for our future generations.

My plan may be a foolish one. My plan may be unimaginable. But my plan is not impossible. If we unite our nations, if we leave our conflicts behind, if we put down our pride, we can do this. Let’s save Earth.

7 zile - o pălărie

Ador pălăriile! Pur și simplu îmi plac. 

Dacă-i vară, port o șapcă. 

Dacă-i iarnă, port o căciulă. 

Dar mereu am fost fascinat de pălăriile Fedora. 

Au stil, sunt la modă și le poți purta mereu.

Prin obsesia mea pentru pălării de tip Fedora, nu știu cum, am fost transformat într-o zi într-una. 

Nu că mi-a displăcut ideea, dar, la început, nu știam unde mă aflu. 

În prima zi, m-am tot rotit cu privirea peste tot, până am găsit o concluzie. 

Eram în dulapul cu haine. 

Și nu se mișca nimic. 

Plictiseala mă putrezea încet, până m-a adormit. 

Și am dormit mult. 

Să tot fi trecut vreo două, trei duzini de ceasuri, până m-am trezit. 

Apoi am găsit un ceas de piele aruncat pe acolo, după care m-am ghidat. 

În jos, sacul cu ciorapi ținea ușa dulapului deschisă doar ca să intre o rază de lumină ce-mi veni direct în ochi. 

Praful zbura prin rază ca un colibri printr-un cauciuc. 

Și iar mă luă Moș Ene pe la gene…

Când m-am trezit, o bestie îmi mânca puloverul albastru. 

După cum ni s-a predat la orele de zoologie, am identificat monstrul ca fiind o molie. 

Atât de tare m-am speriat că eu voi fi următorul pe lista ei, că m-am rostogolit jos, direct în sacul cu ciorapi ce s-a împins și mai tare în ușă, deschizând-o.

Lumina mă orbi. 

Fugind după mine, toate hainele din dulap căzură peste mine. 

Un băiețel strigă de frică și fugi, împiedicându-se de mine. 

Era o revoluție  totală.

 Băiatul când se ridică, se agăță cu șireturile, fără să vrea, de mine. 

Și fugi copile! 

Trântindu-mă-n cap la fiecare pas, am leșinat de durere….cine știe cât o fi trecut, dar când m-am trezit, o lampă mă fixa cu privirea, un ac cu ață mă îmbrățișa, un croitor înțepându-mă cu el. 

Și de durere am vrut să țip…la ora de pictură m-am trezit, față-n față cu vremea mea, față-n față cu pălăria pe hârtia mea. 

Primul volum a apărut!

The first volume is here! 

Țara minunilor Iernii

Noaptea magnifică se micșorează în dealurile din orizont când greierii își cânta ultimul cântec înainte de somnul lor rece, soarele prins judecându-le soarta misterioasă prin micile crăpături din cerul alb ca o perlă. Iarba de-un galben pal e acum colorată cu gheață, copacii tremurând și înghețând în lumina soarelui, prefăcând căldura sfântă. Pădurile îndepărtate cu brazi înalți arată ca un miraj scos dintr-un vis din geamurile mele aburite, tractoare fără șoferi muncind pe pământul de-un maro, închis, corupt, fără vreun scop anume.

         Florile incolore plâng încet și tăcut, stejarii căzuți în spatele furtunilor pe pământul mort, bătând o tobă  imaginară peste pământuri, chemând vremea arctică să intre în acest ritual păgân. Pașii îi pot fi auziți, călcând greu pe buruieni, ca un avatar al unui zeu, un gigant nebun, trist, mut, nervos și morocănos.

         Totul arată ca timpul pustiu înainte de iarnă, când copiii adorm așteptându-l pe Moș Crăciun. Dacă m-ați întreba pe mine, aș spune că totul e magia naturii, pură și fericită, dar câteodată, surprinzător de nenorocită, la fel ca o copilărie.

         Cum scriu aici, cerul crapă cu oroare, cel mai rău lucru spionând pentru momentul oportun ca să-și facă apariția, dar e speriat când îngerii raiului sunt vărsați prin crăpăturile ce’s acum o mare gaură ce arată iluzia unui rai, îngerii aducând cadouri tuturor celor ce-i privesc. Ei zboară pe vânturi, fugind prin nori, ningând ușor în calea lor, natura albindu-se în spatele lor, animalele ascunzându-se pe pământ, urmărind frumosul „show”. E, cu adevărat, un frumos spectacol, hipnotizând pe toată lumea ce-l privește.

        Cerul ține acum o temă mai frumoasă, cu un alb mai drăguț făcut din toată zăpada din lume. Gigantul nebun e acum văzut ca un Gulliver mai fericit, mai dinamic și mai sociabil ce ajută animalele cu coșmaruri, calmându-le în somnul lor dulce, dând mana cu toți locuitorii pădurii treji, cântându-le un cântec despre Ajunul Anului Nou. Florile sunt fabuloase, strălucind în „reflectorul” soarelui, ca actrițele de la Hollywood. Frunzele și iarba primesc haine mai drăguțe și mai călduroase, cu care pot acum trăi fericite în echilibru cu natura. E totul  magia naturii, pură și magică. Greierii, furnicile, albinele, toate insectele și toate animalele mici toastează, mâncând la o masă lungă făcută din materialele naturii, păsările trimițându-le cărți de sărbători din țările calde, piramidele și templele aztece, toate stând pe acoperișurile lor.

         Și, în timp ce magnifica noapte se ridică din nou, toate plantele, animalele si îngerii se adună într-o pădure pentru a sărbători venirea iernii. Și când tot publicul se îmbată cu fericire, strălucind pe cer și luna cu stele de aur, albastrul-de-miez-de-noapte arătă mai frumos ca niciodată. Și când magia își ia forma pământeană, publicului i se taie respirația. Și surpriza  e creată din natură, cu un corp de zăpadă, acoperită de frunze aurii și ochi de-un albastru de mare, Zâna Iernii, în carne și oase!

         Între timp, copiii deja dorm, moșul furișându-se în casă, bând lapte și mâncând prăjituri, lăsând cadouri pentru toată lumea, grăbindu-se să ajungă la petrecere, când cerul e pictat cu mai multe stele, ghidând elfi și îngeri totodată. 

Winter Wonderland

            The magnificent night descends into the distant hills as the thinking crickets sing their last song before their cold sleep, the trapped sun judging their thoughtful fate through the small cracks in the pearl-white sky. The pale-yellow grass is now coloured with cold, the shivering trees freezing in the sunlight, faking the holy heat. The far forests of high pines look like a dreamy mirage from my steamed windows, driver-less tractors still working the dark brown ground, without a sole purpose.

            The colour-less flowers cry slowly and silently, the oaks fallen behind the storms on the dead ground, beating an imaginary drum across the lands, calling the arctic weather to join this unholy ritual. Its footsteps can be heard, stomping heavily on the weeds, like the avatar of a god, a mad giant, sad, mute, angry and grumpy.

 It all looks like the deserted time before winter, like the kids falling asleep, waiting for Santa Claus. If you ask me, it’s all nature’s magic, pure and happy, but also, sometimes, surprisingly evil, just like childhood.

As I’m writing this, the sky cracks with horror, the worst spying for the perfect moment, but it gets scared away, as heaven’s angels spew through the cracks, bringing presents to everybody who’s watching them. They fly on the winds, surfing through the clouds, snow falling slowly in their wake, nature bleaching behind them, the animals hiding in the ground, watching the beautiful show. It is, truly, a beautiful show, mesmerizing everybody who is watching it.

The sky now holds a more happy theme, with a nicer white made out of all the snow in the world. The mad giant is now seen as a more happy, dynamic and sociable Gulliver, tending to the animals with nightmares, calming them to sweet sleep, shaking hands with the awoken residents of the forests, singing a song about New Year’s Eve. The flowers are all fabulous, shining in the now full sunlight, like Hollywood actresses. The grass and tress all get nicer, hotter clothing with which they can now live happily in balance with winter.  It’s all nature’s magic, pure and happy. The crickets, ants, bees and all the bugs and small animals are toasting, eating at a long table made all out of nature’s delicious goods, the birds sending holiday cards from the hot lands, the pyramids, Aztec temples and ancient churches, all staying on them.

And, as the mysterious night slowly rises again, all the plants, animals and angels gather in a single forest to celebrate the winter’s arrival. And as all of the invited crowd gets drunk with happiness, magic rises behind the mountains, a trail of white racing in its wake, shining the sky and moon with stars of gold, the midnight-blue of the night looking nicer than ever. And as that magic takes an earthly form, the crowd gasps with surprise as it’s created out of nature, with a body of snow, clothes of golden leaves and eyes of dark blue water, Miss Winter itself!

Meanwhile, the kids are already falling asleep, Santa sneaking in the house, drinking milk and eating cookies, leaving gifts for everybody, hurrying to join the party, as the sky is drawn with more and more stars, guiding elves and angels alike.

Prietenul din pădure

Într-o zi de toamnă galbenă ca aurul, cu frunzele roșii ca focul, iar poama albastră ca noaptea rece, m-am decis a merge, cu scop de practică la biologie, în pădure. Dar nu orice pădure, ci în pădurea  cu trecut mitologic, poate chiar istoric.

Legenda spune că în pădurea asta se afla o fortăreață mare și impunătoare, cu turle și ziduri de smaralde, cu un beci renumit, plin de comori și arte și scrieri neprețuite. Pe scurt, fortăreața a fost asediată și comorile furate, artele și scrierile  luate de vânt. Acum numai beciul a rămas…

Cum spuneam, am mers către pădure, la intrare simțind că ceva se va întâmpla. Cum am simțit, tot nu știu, dar pădurea era foarte frumoasă, cu trunchiuri de copaci aurii, frunze roșii, de rubine parcă, roade gustoase și multe, cu flori mici și drăguțe ca un bebeluș dormind…

Intrând, am examinat starea pomilor, am observat cum albinele aruncau polenul peste tot și am inspectat comportamentul păsărilor. Brusc, ceva se mișcă în spatele meu cu un sunet animalic. M-am întors și n-am găsit nimic. Ciudat, gândesc eu, încerc să-mi dau seama ce-o fi fost în spate. Imediat, văd cu coada ochiului o mișcare pe crengi. Când mi-am ridicat capul, ceva îmi lovi fața, o ghindă. Îmi ridic ochii înapoi sus și văd o veveriță încercând să scoată încă o ghindă. Când o scoate mi-o aruncă la picioare și se uită la mine. Instinctiv, am luat ghindele, iar veverița a scos un sunet ca o bucurie și mi-a sărit pe umăr. Am râs și am spus:
- Eh, așa chestie, n-am mai văzut!

-Dar de veverițe vorbitoare ai auzit?! Îmi răspunde veverița.

-Ia, dă-te tu jos că eu cred că am obosit, am zis eu și am plecat. Veverița a sărit pe-o creangă și-a strigat:

-Poate vin și eu pe la școală…

De atunci caut prin sălile școlii o veveriță pentru practica la Zoologie…

Pictură