Primul volum a apărut!

The first volume is here! 

Țara minunilor Iernii

Noaptea magnifică se micșorează în dealurile din orizont când greierii își cânta ultimul cântec înainte de somnul lor rece, soarele prins judecându-le soarta misterioasă prin micile crăpături din cerul alb ca o perlă. Iarba de-un galben pal e acum colorată cu gheață, copacii tremurând și înghețând în lumina soarelui, prefăcând căldura sfântă. Pădurile îndepărtate cu brazi înalți arată ca un miraj scos dintr-un vis din geamurile mele aburite, tractoare fără șoferi muncind pe pământul de-un maro, închis, corupt, fără vreun scop anume.

         Florile incolore plâng încet și tăcut, stejarii căzuți în spatele furtunilor pe pământul mort, bătând o tobă  imaginară peste pământuri, chemând vremea arctică să intre în acest ritual păgân. Pașii îi pot fi auziți, călcând greu pe buruieni, ca un avatar al unui zeu, un gigant nebun, trist, mut, nervos și morocănos.

         Totul arată ca timpul pustiu înainte de iarnă, când copiii adorm așteptându-l pe Moș Crăciun. Dacă m-ați întreba pe mine, aș spune că totul e magia naturii, pură și fericită, dar câteodată, surprinzător de nenorocită, la fel ca o copilărie.

         Cum scriu aici, cerul crapă cu oroare, cel mai rău lucru spionând pentru momentul oportun ca să-și facă apariția, dar e speriat când îngerii raiului sunt vărsați prin crăpăturile ce’s acum o mare gaură ce arată iluzia unui rai, îngerii aducând cadouri tuturor celor ce-i privesc. Ei zboară pe vânturi, fugind prin nori, ningând ușor în calea lor, natura albindu-se în spatele lor, animalele ascunzându-se pe pământ, urmărind frumosul „show”. E, cu adevărat, un frumos spectacol, hipnotizând pe toată lumea ce-l privește.

        Cerul ține acum o temă mai frumoasă, cu un alb mai drăguț făcut din toată zăpada din lume. Gigantul nebun e acum văzut ca un Gulliver mai fericit, mai dinamic și mai sociabil ce ajută animalele cu coșmaruri, calmându-le în somnul lor dulce, dând mana cu toți locuitorii pădurii treji, cântându-le un cântec despre Ajunul Anului Nou. Florile sunt fabuloase, strălucind în „reflectorul” soarelui, ca actrițele de la Hollywood. Frunzele și iarba primesc haine mai drăguțe și mai călduroase, cu care pot acum trăi fericite în echilibru cu natura. E totul  magia naturii, pură și magică. Greierii, furnicile, albinele, toate insectele și toate animalele mici toastează, mâncând la o masă lungă făcută din materialele naturii, păsările trimițându-le cărți de sărbători din țările calde, piramidele și templele aztece, toate stând pe acoperișurile lor.

         Și, în timp ce magnifica noapte se ridică din nou, toate plantele, animalele si îngerii se adună într-o pădure pentru a sărbători venirea iernii. Și când tot publicul se îmbată cu fericire, strălucind pe cer și luna cu stele de aur, albastrul-de-miez-de-noapte arătă mai frumos ca niciodată. Și când magia își ia forma pământeană, publicului i se taie respirația. Și surpriza  e creată din natură, cu un corp de zăpadă, acoperită de frunze aurii și ochi de-un albastru de mare, Zâna Iernii, în carne și oase!

         Între timp, copiii deja dorm, moșul furișându-se în casă, bând lapte și mâncând prăjituri, lăsând cadouri pentru toată lumea, grăbindu-se să ajungă la petrecere, când cerul e pictat cu mai multe stele, ghidând elfi și îngeri totodată. 

Winter Wonderland

            The magnificent night descends into the distant hills as the thinking crickets sing their last song before their cold sleep, the trapped sun judging their thoughtful fate through the small cracks in the pearl-white sky. The pale-yellow grass is now coloured with cold, the shivering trees freezing in the sunlight, faking the holy heat. The far forests of high pines look like a dreamy mirage from my steamed windows, driver-less tractors still working the dark brown ground, without a sole purpose.

            The colour-less flowers cry slowly and silently, the oaks fallen behind the storms on the dead ground, beating an imaginary drum across the lands, calling the arctic weather to join this unholy ritual. Its footsteps can be heard, stomping heavily on the weeds, like the avatar of a god, a mad giant, sad, mute, angry and grumpy.

 It all looks like the deserted time before winter, like the kids falling asleep, waiting for Santa Claus. If you ask me, it’s all nature’s magic, pure and happy, but also, sometimes, surprisingly evil, just like childhood.

As I’m writing this, the sky cracks with horror, the worst spying for the perfect moment, but it gets scared away, as heaven’s angels spew through the cracks, bringing presents to everybody who’s watching them. They fly on the winds, surfing through the clouds, snow falling slowly in their wake, nature bleaching behind them, the animals hiding in the ground, watching the beautiful show. It is, truly, a beautiful show, mesmerizing everybody who is watching it.

The sky now holds a more happy theme, with a nicer white made out of all the snow in the world. The mad giant is now seen as a more happy, dynamic and sociable Gulliver, tending to the animals with nightmares, calming them to sweet sleep, shaking hands with the awoken residents of the forests, singing a song about New Year’s Eve. The flowers are all fabulous, shining in the now full sunlight, like Hollywood actresses. The grass and tress all get nicer, hotter clothing with which they can now live happily in balance with winter.  It’s all nature’s magic, pure and happy. The crickets, ants, bees and all the bugs and small animals are toasting, eating at a long table made all out of nature’s delicious goods, the birds sending holiday cards from the hot lands, the pyramids, Aztec temples and ancient churches, all staying on them.

And, as the mysterious night slowly rises again, all the plants, animals and angels gather in a single forest to celebrate the winter’s arrival. And as all of the invited crowd gets drunk with happiness, magic rises behind the mountains, a trail of white racing in its wake, shining the sky and moon with stars of gold, the midnight-blue of the night looking nicer than ever. And as that magic takes an earthly form, the crowd gasps with surprise as it’s created out of nature, with a body of snow, clothes of golden leaves and eyes of dark blue water, Miss Winter itself!

Meanwhile, the kids are already falling asleep, Santa sneaking in the house, drinking milk and eating cookies, leaving gifts for everybody, hurrying to join the party, as the sky is drawn with more and more stars, guiding elves and angels alike.

Prietenul din pădure

Într-o zi de toamnă galbenă ca aurul, cu frunzele roșii ca focul, iar poama albastră ca noaptea rece, m-am decis a merge, cu scop de practică la biologie, în pădure. Dar nu orice pădure, ci în pădurea  cu trecut mitologic, poate chiar istoric.

Legenda spune că în pădurea asta se afla o fortăreață mare și impunătoare, cu turle și ziduri de smaralde, cu un beci renumit, plin de comori și arte și scrieri neprețuite. Pe scurt, fortăreața a fost asediată și comorile furate, artele și scrierile  luate de vânt. Acum numai beciul a rămas…

Cum spuneam, am mers către pădure, la intrare simțind că ceva se va întâmpla. Cum am simțit, tot nu știu, dar pădurea era foarte frumoasă, cu trunchiuri de copaci aurii, frunze roșii, de rubine parcă, roade gustoase și multe, cu flori mici și drăguțe ca un bebeluș dormind…

Intrând, am examinat starea pomilor, am observat cum albinele aruncau polenul peste tot și am inspectat comportamentul păsărilor. Brusc, ceva se mișcă în spatele meu cu un sunet animalic. M-am întors și n-am găsit nimic. Ciudat, gândesc eu, încerc să-mi dau seama ce-o fi fost în spate. Imediat, văd cu coada ochiului o mișcare pe crengi. Când mi-am ridicat capul, ceva îmi lovi fața, o ghindă. Îmi ridic ochii înapoi sus și văd o veveriță încercând să scoată încă o ghindă. Când o scoate mi-o aruncă la picioare și se uită la mine. Instinctiv, am luat ghindele, iar veverița a scos un sunet ca o bucurie și mi-a sărit pe umăr. Am râs și am spus:
- Eh, așa chestie, n-am mai văzut!

-Dar de veverițe vorbitoare ai auzit?! Îmi răspunde veverița.

-Ia, dă-te tu jos că eu cred că am obosit, am zis eu și am plecat. Veverița a sărit pe-o creangă și-a strigat:

-Poate vin și eu pe la școală…

De atunci caut prin sălile școlii o veveriță pentru practica la Zoologie…

Pictură

De ce iubesc Iașul?

În 7 iulie 2001 m-am născut  văzând sfânta lumină a lumii, lumina dragului meu Iași. Am plâns de bucurie  având  o presimțire buna în legătură cu Iașul. Aș fi dorit din toata inima să stau acolo, dar, din păcate, familia mea trăiește într-o localitate învecinată, unde am copilărit și încă copilăresc.

            Mulți oameni mă întreabă: „De ce iubești Iașul?”, iar eu răspund: „Ai timp să mă asculți?” căci Iașul este un oraș tare bătrân,  adăpostind zeci, ba chiar sute de comori naționale, fără de care nu ne-am ști istoria. Dacă cealaltă persoana răspunde afirmativ, eu încep:

            Iașul este mereu darnic să-și povestească memoriile cu gust de pace și prosperitate, o lacrimă rostogolindu-se pe obrazul brăzdat de tăieturi când ajunge la timpul din război, căci Iașul nu a avut numai pace, ci a fost pentru multă vreme un câmp de bătălie, capitală a țării la nevoie, leagăn al patriotismului românesc.

            Muzeele împânzesc orașul, fiecare colț ascunzând un crâmpei din istorie, fiecare ieșean fiind mândru de orașul de baștină. Iașul a fost și este capitala Moldovei, oraș indispensabil pentru apărarea patriei împotriva oricărei invazii.

Imperiul Otoman a pus o mare umbra asupra Iașului de-a lungul vremii, deoarece se impuneau taxe uriașe în bani, mâncare și oameni, ori se ajungea la război. De multe ori am fost împinși în zid de Imperiul Otoman, dar tot de multe ori am sărit și ne-am luptat cu el și i-am ținut piept. Ne-am bătut cu parșivii ieniceri, am rupt documentele despre taxe și i-am scuipat pe sultani. Ne-au omorât mulți conducători sfinți, ne-au transformat oamenii buni în sclavi și ne-au tăiat mâna în care țineam bucuria, pacea și prosperitatea.

Am avut multe perioade de pace, toate scurte, după care am plătit cu viața pentru libertate și iar am luptat. Pentru multe secole românii, dar mai ales moldovenii, au plătit scump traiul pe aceste meleaguri, au luptat și au tot luptat, până în timpul Primului Război Mondial, când, într-un final, am demolat coruptul și puturosul imperiu. Nu numai că ne-am salvat patria, dar am salvat întreaga Europă! Am sfidat poruncile și am primit loviturile, ca o mamă ce-și protejează copiii, sperând că la atingerea maturității o vor proteja si ei.

Dar apoi, când eram slabi și obosiți după crunta bătaie, ca pușlamale lașe ce erau, Puterile Centrale au sărit și ne-au luat Transilvania și Țara Românească! Chiar și după ce s-a terminat războiul, tot acolo au stat! Și iar ne-au împins în zid, și iar le-am sărit în cap, până în Budapesta, unde ne-am câștigat independența!

A urmat și Al Doilea Război Mondial, unde am fost forțați mai întâi de naziști, apoi de comuniști să ne sacrificăm populația evreiască, sacrificându-ne și credința în Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, până la Revoluție, când, din nou, am luptat cu omul mai mare și am câștigat. Am avut și pace, am avut și război, dar mereu și mereu, Iașul a fost acolo. Fie în hainele de biserică, rugându-se, fie în uniforma militară, luptând, am fost acolo. Și să fim al dracului dacă n-am făcut o treabă bună!

Revenind din ceața istoriei…De ce iubesc eu Iașul?

 În Iași nenumărați mari maeștri ai artei scrierii au petrecut timp aici, în case, în hanuri, inspirându-se din lumea din jurul lor, identificându-se printre marea de suflete de oameni obișnuiți. Aici, în Iași, s-a născut, ceea ce numim noi,o parte din literatura românească.

Iașul i-a găzduit pe Ion Creanga și Mihai Eminescu o vreme; pe maestrul ce jongla cu fericirea copiilor, pe Nică, în bojdeucă și pe poetul melancolic și filozof, pe Mihai...  Aici, dânșii și mulți alții, au scris împreună, discutând și aruncând idei, intrând în “templul” lor, „Junimea”, simțind aroma înțelepciunii.

Chiar și acum, când intri în Iași,  simți o slabă aromă , simți cum cultura s-a răspândit și înmulțit ca un virus, ca o epidemie printre muritorii de rând și a  plantat în ei sămânța cunoașterii ce acum o simțim în noi ca un tei înflorit. Acum aș vrea să continui cu o întâmplare de la Iași, despre un tei anume...

            Fusesem invitat la o decernare de premii pentru scrierea de proză și poezie la Iași, în Parcul Copou, ce aproape exploda  de  literatură! Când am intrat cu mama, cultura m-a lovit în nas ca o nicovală dulce. Mi-am deschis ochii și-am văzut lumina…Statuile maeștrilor, aproape vii, uitându-se la tine cu mare interes, florile ce aruncau sărutări spre observator, copacii parca te îmbrățișau cu crengile moi,pline cu frunze și foi. Am străbătut parcul o oră întreagă (ajutat de o pungă mare de popcorn), orbit de frumusețea din jurul meu. Apoi am văzut un lucru ce m-a schimbat, în bine, de altfel. Un tei. Un tei înflorit, umbros, cu o mireasmă îmbietoare. M-am uitat în josul său si am… nu pot descrie senzația de după observație…Flori, mii de flori, lalele, trandafiri, petunii! Flori pe lateral, ținute strâns de un gard viu, ca verdele pădurii. Jos, pe trotuar, totuși, erau litere în alb, atât de albe, încât se puteau citi următoarele:

           

“Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.”

Mihai Eminescu

            Am fost uimit de cât patriotism, onoare și înțelepciune poate curge dintr-o singură frază. Am fost schimbat. Mama repede m-a îndemnat: “Haide! Hai să-ți fac o poză lângă tei! Te rog!”, cu zâmbetul pe buze.

            Tot cu ochii pe mărețul citat, am răspuns:

            “Nimeni nu poate calca pe cuvintele lui Eminescu! Nimeni, decât el însuși, sau Domnul!”

            De aceea iubesc eu Iașul…

Petrecere morfologica

Intr-un caiet studentesc, intr-un ghiozdan uitat intr-un dulap, in vacanta de vara, erau toate partile de vorbire cu valorile lor morfologice. Intr-o pagina de inceput, scrisa in culori de evidentiat, cu alineate, observatii, stelute si sublinieri cata frunza si cata iarba, era casa Substantivului. In casa Substantivului era mare plictiseala, iar Substantivul se gandi ce sa faca, brusc venindu-i o idee.
-Articolule! striga dansul.
-Da, prietene! raspunse Articolul.
-Mai stii toate partile de vorbire?
-Da' cum sa nu! Le-am intalnit pe toate la BAC. Tare greu a mai fost...Ce-i cu ele?
-Poti...stii tu...sa le inviti la mine acasa pentru o petrecere? Dar asa cu invitatii frumoase, personalizate, intelegi?
-Sigur, chiar acum!
Si Articolul pleca spre computer.
-La computer nu m-am gandit, buna idee! exclama Substantivul.
Si pleca sa pregateasca cheful. Isi chema toate functiile sintactice din vacanta si le explica fiecareia ce si cum sa faca. Aranja semnele de punctuatie cum crezu dansul de cuviinta, colora ce colora, mai facu putin curat cand se auzi un ciocanit.
-Intra!
Dar nu o singura parte de vorbire intra, ci toate deodata, inghesuindu-se si chiuind. Mai intai Adjectivul il aborda pe Substantiv, fiindu-i vechi prieten. Il complimenta si-l critica, imbratisandu-l tare.
-De ce n-ai venit la BAC? il intreba Adjectivul.
-Nu m-au chemat profesorii. Cum a fost?
-Greu, tare greu, bine ca ai stat acasa.
Pronumele ii intrerupse, tantos si mandru cum mereu era.
-Prietene, da' frumos loc mai ai! Trebuie sa-ti marturisesc ceva...
Si ii arata la mai multe forme, politicoase si personale, multe, multe!
-Astia sunt o mica parte din prietenii mei. Sper ca nu te deranjeaza ca i-am adus aici.
-Chiar deloc, prietene!
Atunci prin usa izbucnesc Numeralul, Verbul si Adverbul, urmariti de Prepozitie si Conjunctie, tinand-o in brate pe Interjectie, toti strigand:
-Petrecere!
-Ce surpriza placuta! Dar de cand va cunoasteti toti asa bine? intreba Substantivul.
-Ne-am intalnit la BAC, lua cuvantul Verbul. Tu de ce n-ai venit?
-N-am fost chemat de profesori. Dar data viitoare merg, ca prea interesant vad ca afost. Toata lumea numai: "BAC, BAC!". Chiar asa de frumos a fost?
-Nu frumos, ci greu! izbucni Intejectia , tinand un pahar cu sampanie in mana, tot tinuta de Prepozitie si Conjunctie.
-OK...Dar unde e Articolul? intreba Substantivul.
-Aici! striga Articolul, inghesuindu-se printre toata lumea. Hai sa petrecem!
Si toata lumea petrecu, ascultara propozitii, povestisera despre BAC si dansara si se jucasera, poate si acum neopriti de scoala.