Prologul adolescenței

            Cu un așa titlu, îți dai seama despre ce aș vrea să scriu.

          Îți spun din start: ăsta nu-i un basm (cu un final mai mult sau mai puțin fericit). Nu-i o poveste de dragoste (dar avem una mititică pe acolo), nu-i scenariul unui film de acțiune (dar avem și câteva mici scene tot pe acolo). Dacă poate fi pus în vreo categorie, acea e comedia, dacă privim din ansamblu (specific mie). Doresc să fac un “rezumat” al experienței mele în adolescență de până acum, de la începutul clasei a VIII-a până la aniversarea de 15 ani (Ghicești tu, dragă cititor, despre ce fel de aniversare vorbesc. P.S: Nu-i de căsătorie.). E foarte intimidant să aleg un moment din care să încep să relatez, dar, cum am menționat mai sus, o să încep cu deschiderea oficială a anului școlar 2015-2016, la Liceul Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni.

          O dimineață sinistru de caldă de toamnă. Cerul era uitat de toți și toate și nu schița nicio mișcare, norii neavând în plan să dea drumul unei ploi mult-dorite pe moment. Clădirile comunei erau pictate în culori calde, luminate de aura portocalie a soarelui. Nicio afacere locală nu era deschisă din cauze confidențiale, dar era mult zgomot în Răducăneni. Totalitatea populației în vârsta a orășelului era acasă, iar la polul opus doar câțiva erau pe străzi. Pe strada puteai vedea 4 tipuri majore de oameni:

-Evident copii, care alergau cu ghiozdanele grele în spate și buchetele de flori supradimensionate în brațe, ținându-le atât de strâns de parcă își țineau dragostea vieților lor în mâini;

 -Mamele lor, care răgușeau țipându-le să le aștepte (Deoarece chiar aveau nevoie de tocuri pentru a se îmbrăca elegant, nu erau de ajuns dresul, cămașă și eventuala rochie.);

-Tații divorțați, care la fel ca mamele își escortau copiii spre școala (Care tată însurat, sănătos la cap, ar merge cu copilul la școală de bună-voie și nesilit de nimeni?);

-Și petrecăreții, cuprinși între 16 și 40 de ani, care abia începeau o nouă zi la “birou”, ori se târau pe jos din seara precedentă. Consumatori convinși de alcool si tutun (poate chiar și narcotice). Reprezentau perfect o metaforă a viciului.

Eu mergeam alături de mama pe stradă. Eu în pantaloni și cămașă, ea în pantaloni și cămașă, evident fiecare cu diferențele sale în îmbrăcăminte. Buchetul pe care îl purtam în brațe era compus din trei lalele, fiecare de o nuanță diferită (Ideea mamei, desigur. O fi și mamele astea bune la ceva, în afară de a-și învăța copiii cum să câștige fiecare dispută verbală…), iar ghiozdanul lipsea…pe moment.

“Plimbându-ne”, fiecare om intra în vorba cu mama (mama, logic, cunoaște pe toată lumea) și eu trebuia să dau la toată lumea “Bună ziua!”.

-Bună ziua!

-Bună ziua, tinere!

După ce pensionarul X-ulescu se distanțează, mai mergem cinci metri…

-Bună ziua!

-Salut, ce faci, cavalerule?

-Eh, merg la birou.

-Hehe, bine, bine.

          Se duce și poștasul în treaba lui, abia trecem de două magazine, că iar trebuie să încep…

-Bună ziua.

-Bună să fie!

Bună pe naiba dacă o țin tot așa! Nici nu termină bine draga mea mamă cu o doamnă în vârstă, că începe cu o alta mamă și fiică!

-Bună ziua…

-Poftim? răspunde inocentă acea mamă la șoapta mea iritată.

-BUNĂ ZIUA, doamnă, am spus!

-Ah, bună ziua, bună ziua!...mă scuzi, dar abia am…ieșit de la doctor!

-Vă înțeleg perfect, doamnă, răspund eu, cu un zâmbet cald pe față.

Ei bine, ăsta poate fi considerat începutul antrenamentului personal pentru manipulare. Pentru a-mi răspunde la nervozitatea din voce, doamna îmi dă o minciună (care nici aia nu-i prea bună) pentru a-și scuza abilitatea de a se izola de elementele fonice. Îi recunosc de la o poștă minciuna, dar îmi izbăvesc greșeala de a mă enerva printr-un zâmbet și o voce calda. După ce am realizat ce am făcut, mă îndrăgostisem de la prima vedere de manipulare. De aici și pasiunea pentru psihologie, cel mai probabil. Mai mult, mai încolo.

După ce terminăm cu “Toata ziua, bună ziua” și ajungem pe trotuarul care duce spre școală, mama începe să mă dojenească cum o face în fiecare an.

-Vorbește frumos!

-Comportă-te civilizat!

-Ignoră-i pe proștii care se dau șmecheri!

-Nu vorbi cu colegii în timp ce vorbește directoarea!

-Și, Em, zâmbește-le profesorilor!

(Da, dragă mamă, da, voi avea în vedere toate astea în timp ce un reprezentant al minorității majoritare din Romania mă va scuipa în vederea unui profesor de sport ignorant. Și nu, nu voi vorbi cu prietenii pe care-i cunosc de un deceniu pentru a asculta maiestuoasa și grațioasa voce a directoarei, “amenințările” vice-directoarei cu privire la faptul că ea ne va fi profesoară de chimie și laudele directorului adjunct pentru elevi și propria sa carte care “…simbolizează perfect situația curentă. Și dacă tot vorbim despre asta, hai, să vă citesc câteva rânduri!...”.)

-Cum să nu mă comport civilizat? Drept cine mă crezi, Ma? (Eu îi spun “Ma” mamei și ea îmi spune “Em”. Pentru că amândoi suntem prea leneși pentru a ne pronunța numele complet, dar am fi în stare să stăm 4 ore doar pentru a gusta pentru 10 minute masa perfectă.)

-Da’ io știu la ce să mă mai aștept de la tine…

De la zeci de metri distanță se aud țipetele elevilor. Unii profesori încearcă din răsputeri să-i acopere și să facă liniște, în timp ce alții fumează cu altele, în timp ce altele flirtează cu alții. Hei, mai sunt 4 minute până la deschiderea oficială a anului școlar! Deci profesoarele încă pot să fie domnișoare și profesorii încă pot să fie…profesori. Pentru că, teoretic vorbind, încă e vacanță. Dar cine mai numără minutele când cei din ciclul general deja jelesc moartea “concediului”, cei din gimnaziu se confundă ori cu cei din generală ori cu liceeni, iar liceeni…își fac treaba? (Nu vreau să deconspir obiceiurile liceenilor. Pe moment.)

Nici un pas nu-l fac bine pe poartă că unul din coșmarurile introvertiților reîncepe pentru mine. Doamna bibliotecară mă ia in vizor prima. Îmbrăcată cum îi este specific, în rochia neagră, vesta bej și cu baticul în cap, cei observatori ar vedea că nu au de a face cu orice babă.

-Săru’-mâna, doamnă!

-Bună ziua, cavaleru’! Ce mai faci, te-ai decis să mai treci si tu p-aici?

-Eh, ce să fac, dacă așa e protocolul?

-Așa-i, așa-i! Hai, că ne vedem la manuale! (un mod subtil de a spune “Pe tine te pun să-mi cari cărțile!”. Pentru că nu pot duce doar manualele colectivului clasei. Am îndatoriri civice pentru a o ajuta pe doamna bibliotecară. Că doar nu sunt un ignorant cu inima neagră!)

-Desigur, cu cea mai mare plăcere. Sunteți mirobolantă ca întotdeauna! strig eu în timp ce mă distanțez de mentor.

-Deja ai început?...

Din nou, spun ce spun din dragoste pentru pupincurism. Și poate că arăt ca un lingușitor, dar nu-i mai civilizat să vorbim frumos, cu un zâmbet pe față, făcând complimente fără motiv, decât să fim etern obiectivi?

După ce doamna îmi iese din aria vizuală, mă întorc către mama. Mama, ca mama, schimbă binețe cu profesoara mea de engleză. Acum, chiar că trebuia să-i acord profesoarei mele cele mai dragi un moment pentru a discuta, de plăcere măcar!

N-ar fi fost nici-o problemă dacă nu o vedeam și pe fosta mea învățătoare că vine spre noi.

Și o altă doamnă învățătoare care “îmi admira creațiile literare”.

Și polițistul care dirija traficul și îi ajuta pe elevi să treacă pe zebră, un prieten de familie, voia câteva cuvinte.

Și apoi o observ și pe doamna directoare din colțul ochiului că venea spre noi. Și trebuia să ii spun câteva cuvinte de admirație, plus că împărțim același sat!

Nicio problemă! Nu e ca și cum deschiderea oficială a anului școlar începe în mai puțin de trei minute! Și nu e ca și cum nu mi-am găsit clasa încă printre marea de elevi, profesori și părinți!

…ceva trebuia făcut. Și abia ajunsesem la poarta școlii.

(TO BE CONTINUED)

(dacă nu v-ați dat seama deja)