Într-o
iarnă cenușie, într-o pădure acoperită cu zăpadă, unde o armata de animale erau
aproape adormite din pricina frigului, sălășluia un câine numit Urlătorul. Urlătorul
fusese crescut de o familie de lupi albi, niciodată știind care era familia sa
adevărată. În peștera în care locuia familia Urlătorului, se auzea picuratul
apei de pe stalactite. Afară ningea, intrarea în peșteră fiind acoperită cu zăpadă.
Puiuții se mirau, văzând zăpada pentru prima oară, adulții stând lângă ei, parcă
explicându-le fenomenul.
Într-o zi Urlătorul merse la vânat.
Pusese ochii pe un cerb de culoare închisă, cu coarne proeminente. După ce îl
urmărise jumătate de zi pe cerb, nereușind să-l prindă, o haită de lupi flămânzi
se alătură vânătorii, dorind să intimideze pe Urlător.
- A-uuuu! Veniți surorile și frații
mei! Veniți și mă ajutați! Un urlet prelung și sinistru se auzi din pădure. Urlătorul
îi chemă.
- A-uuuu! Venim de îndată! Rezistă
frate! Masculii și femelele bătrâne fug îndată. Mamele tinere stau cu puiuții.
Urlătorul începe să se lupte cu haita. Mușca în stânga și în dreapta, neținând
seama de rănile din care șiroia sângele; lupta devine nedreaptă. Acum toată
haita e atentă la Urlător, cerbul scăpând și fugind în adâncurile pădurii.
Cu ultimele forte, Urlătorul o ia la
fugă, aleargă și aleargă, dar e prins într-o capcană de urși.
- Acum o să-l prindem! Că prea ne-a
vânat prada cea mai bună, urla haita de lupi apropiindu-se de Urlător.
Văzându-se înconjurat, Urlătorul gândi
că i-a venit sfârșitul... Dar, familia sa îi sări în ajutor, învingând haita
rivală.
Cu timpul, rănile s-au vindecat, iar
Urlătorul a înțeles că familia rămâne familie, indiferent dacă e din același
sânge sau nu.
