BUNICA – OGLINDA COPILĂRIEI MELE

 

Mama tatălui meu, bunica, mi-a fost o mamă și o soră în același timp. Când cădeam ea mă ridica, când mă juleam mă făcea să uit de julitură, când eram obosit ea mă adormea în condiții de 5 stele galactice. Voinică ca o luptătoare , înaltă cât un baobab, caldă ca o vară ecuatorială, protectoare ca un înger divin, bunica se juca, mă hrănea, mă adormea, mă proteja, mă iubea... odată eu m-am speriat de o pisică când eram eu bebeluș și ea mă ținea în brațe. Eu am sărit  și am făcut să cădem și ea se învinuiește și acum:  „Din cauza mea!...”

Cam toată copilăria mea mi-a fost scrisă de bunica mea, ea mi-a spus să îmi fac prieteni, ea m-a învățat de bine și Ea m-a învățat să o iubesc. Eu, cel ajutat, a trebuit să fiu învățat  să o iubesc.

Păr negru din abis, ochi căprui de ciocolată, nas mijlociu și puțin cârn, urechi mari ca ai elfilor și o față superbă, aceasta este  pe scurt descrierea chipului celei ce m-a crescut.

Îi sărutam mâna și ea îmi dădea părul în susși mă săruta pe frunte. Mergeam împreună la umbra copacilor din fundul grădinii. Ea își înfingea degetele în părul meu și începea mângâiatul și scărpinatul. Mă uitam la cer printre frunzele copacilor și o vedeam pe ea , pe mama tatălui meu, bunica, ființa care mi-a fost și este o mamă și o soră în același timp.