joi, 6 septembrie 2018

Alighierian


            -…deci care ți-e problema?
            -Problema *mea*? N-am spus niciodată că am o problemă cu asta. Doar că ea are o problemă.
            -Deci lasă-mă să înțeleg. Tu personifici societatea.
            -Mhm.
            -Un lucru de bun augur, nu?
            -Nu.
            -Cum nu?! Tot ce e necuvântător pe această lume, odată transformat în uman, devine unic, special – deci și societatea pe care ești tu supărat trebuie să devină…
            Și tirada a continuat pentru un minut ce a părut a fi o eternitate. Știu asta pentru că în loc de a asculta, număram secundele în timp ce priveam în jur. Răspunsul meu oricum urma să fie același indiferent de concluzia la care Beatrice urma să ajungă, oricât de nepoliticos ar părea asta.
            Presupun că e o consecință a formatului de dezbatere pe care îl adoptase conversația nocturnă – nu sunt o persoană competitivă, dar dacă sunt amplasat într-un mediu izolat în care am un singur obiectiv…puii mei, de ce să nu atingi acel obiectiv? Dacă mediul ipotetic e izolat, înseamnă că nu am acces la orice distracție ce mi-ar putea alimenta lenea (căci nu există lene ce se alimentează *doar* cu inactivitate. Ori stai pe telefon, ori pe laptop, ori vorbești cu cineva, astea sunt modurile în care fugim de responsabilități. Dar trebuie să fii ori extrem de obosit, ori îndrăgostit de o bucățică de filozofie asupra căreia dorești să meditezi îndelung, ori un parazit microscopic ca să nu faci nimic și să nu te plictisești.) Iar acea conversație îmi atingea conștiința într-un chip la fel de tandru ca atingerea mamei prin păr, calitate care izola conversația de orice notificare, mesaj sau apel de pe telefon.
            Atunci de ce nu o ascultam pe tipă?
            -Deci am ajuns de unde am pornit: societatea pe care ești tu supărat, datorită personificării tale, trebuie să devină o entitate cu natură umană, cel puțin pentru cel ce a realizat personificarea, ergo, toi.
            -Înainte de a-ți răspunde, întreb: tu chiar crezi că nu există oameni pe care „nu îi apreciez”, ca să nu folosesc termeni porcoși? Personificarea, deci, poate face aluzie la o „entitate cu natură umană” (Doamne, cu ce ironie dureroasă am citat acele cuvinte) nașpa.
            -Opinie subiectivă.
            -Și ce e asta dacă nu împărtășirea a două puncte de vedere unice mie, respectiv ție, adică subiective?!
            -Orice obiect, idee sau concept personificat se traduce într-o ființă umană. Tu, fiind om, nu poți aprecia un om dintr-un punct de vedere cu totul și cu totul obiectiv – oamenii sunt perfecți prin imperfecțiunile lor, nu prin faptul că ar putea fi doar roboți iubitori și blânzi, ci prin faptul că au motive pentru care sunt sarcastici, răuvoitori, violenți sau „nașpa” (Doamne, cu ce ironie dureroasă a citat acel cuvânt).
            TKO, tinere. Ce-i poți spune unei viitoare femei care abia începe să guste din ambrozia formată din acele sfârșituri de certuri, acele frânturi de comunicări provocatoare care, odată cu ultimul sunet risipit prin tensiunea din aer, se sfârșesc printr-un rânjet animalic, „bine-meritat” de către domnița care ți-a pus capac la opinie? În acel moment, când sângele îți inundă obrajii, când urechile îți țiuie și mâinile îți tremură, atunci ești cel mai misogin om de pe pământ, pentru o frântură de secundă. Căci te irită succesul unei domnițe. Păi băi băiatule, asta se numește emancipare, faptul că pe tine te-a închis nu contează, ci faptul că ea, o fată, a avut un succes intelectual asupra ta, un băiat!
            Și nu că aș avea astfel de frustrări pe care doresc să le comunic cuiva dar pe care trebuie să le țin închise din cauza fricii că voi fi judecat pentru punctul meu de vedere controversat. Asta ar fi doar o altă zi la birou, avându-mi în vedere experiențele trecute. Doar că acesta mi-a fost trenul gândirii timp de acele cinci secunde pe care le-am petrecut privind peisajul nocturn. Peisaj pe care l-am uitat odată ce am deschis gura. La fel cum deschizi telefonul să vezi cât e ceasul, închizi telefonul, și ceasul eeeeee…
            -…răspunsul meu este că orice este necuvântător pe această lume NU poate fi transformat cu totul printr-o personificare.
            Nu o priveam, dar coada ochiului îi surprinse sprâncenele proaspăt făcute ce se arcuiră într-o boltă, surprinderea fiind cheia ce păstra acea construcție perfectă în loc.
            -O personificare este o reducere a obiectului, ideii sau conceptului. Există mult mai multă profunzime în frunzele care cad, în marea ce se lovește de stânci, în a naibii societate din cauza căreia mă ciondănesc cu tine de câteva ceasuri bune.
            Coada ochiului, iscoadă antrenată, reveni cu imaginea trandafirilor pe care toți îi numeau obraji înflorind la auzul iritării mele. Na! A roșit și acum mai și râde, dând capul pe spate în cascade de dulceață sonoră. Doar pentru că știe că m-a enervat. Tinere, nu fi misogin…continuai, dacă mă mai asculta cineva, nu conta. Continuai.
            -Oamenii din zilele noastre nu sunt oameni. Sunt persoane. Se duc ori la muncă, ori să studieze fără să știe neapărat de ce, adică nu au o motivație puternică, un ideal în viață. Personalitatea li se rezumă la ce au mâncat, unde au fost (și mai ales cu ce au fost în acel unde!), cu cine au fost și cât de bine arată. Toate acestea comunicate celorlalți prin poveștile de pe Instagram, sau zilele de pe Facebook. Unde sunt secretele, unde este intimitatea?! Nu pot trăi bucuria de a descoperi natura cuiva, căci o cunosc din cap până-n picioare doar pentru că am petrecut un ceas studiindu-i conturile de social media. Să nu aud nimic în legătură cu conexiunea noastră față de tehnologie, și de faptul că se aseamănă cu conexiunea unui ofilit la aparate, că dacă încep…Fiecare notificare este pentru noi un *beep* pe aparate, un semn că trăim, că nu suntem morți, așteptând următoarea reincarnare sub forma unei conversații virtuale.
            Atunci am concediat coada ochiului și mi-am întors capul s-o privesc. Chipul palid, dar în același timp părând atât de viu mă privea prin două safire cu o expresie de curiozitate pură. Știi tu, acea curiozitate care a omorât mâța (dar care a înviat-o datorită satisfacției. Dacă nu știai că există o continuare a expresiei, acum știi). Buzele, două petale ale trandafirilor înfloriți, închideau cel mai probabil o serie de obiecții asupra punctului meu de vedere. Dar momentan, acel chip frumos în adevăratul sens al cuvântului era atent la ce urma să spun, fără să fie plictisit. Iar asta era tot ceea ce doream.
            -Orice frântură de personalitate, orice citat al vreunui scriitor genial care descrie oamenii din vremea sa, astfel și pe oamenii de acum, orice fragment de poezie care exprimă suflet și gândire, orice poate excita gândirea oamenilor de azi e întâmpinat de un voios, dar mort „mood”, „same” sau „so me”. De ce nu se mai răspunde la descrierile voluminoase?! De ce nu se oferă puncte de vedere unice, răspunsuri la ceea ce acele frânturi, citate sau fragmente au declarat? „Nu, eu nu vreau să-mi acopăr inima cu o umbră, nici măcar cu umbra ta, du-te naibii de poet, vreau să-mi acopăr inima cu lapte, miere și soarele din ochii căprui ai cuiva, de ce doar toamna îmi pot acoperi inima cu ceva?!”
            De ce ne este frică de a ne opune status quo-ului, și stăm așa ca oile și suntem de acord cu orice etichetă ni se imprimă pe reputație? Am trecut de la „O să le demonstrez tuturor că nu sunt ceea ce ei cred că sunt” la „Nu mă interesează ce cred alții, *eu știu cine sunt*”. Altă problemă! Cine naiba ești tu, cel care dacă la un exercițiu la ora de dirigenție nu știi să spui ce-ți place, ce urăști sau ce calități ai? Căci prost nu te pot face, te faci singur, de lene nu te pot acuza, că sunt ipocrit, iar lipsa de interes pentru educație este o problemă atât de grandioasă încât dacă ți-aș pune-o ție în cârcă, elevule din 2018, aș insulta problema în sine. Deci nu ești prost, leneș sau lipsit de ambiție, dar nici calități nu îți poți atribui. Bine că ai selfie-uri, să fii frumos. Chit că nici frumoși nu mai suntem…
            -Delirezi?
            O provocare. Îmi asculta întregul monolog, eram sigur de asta, dar Beatrice, la fel ca multe alte fete, avea în codul genetic o expresie pentru cei care spuneau lucruri mai lungi de două fraze. Noroc că ea o spunea doar pentru că știa că mă enervau astfel de opriri lipsite de sens…cel puțin, sper că doar de asta o spunea. Dacă stau să mă gândesc, nici lipsită de sens nu era. Nu era timpul să-i dau și ei cuvântul, după ce am terorizat-o cu bombardamente neoprite de frustrări și nervozități?
            -În prezența ta, poate.
            -Tu cu cine ai o problemă?
            -*Cu ce.* Cu societatea.
            -Pentru motivele menționate mai sus, așa…ce spuneai tu despre personificare?
            -Reduce profunzimea unui concept la o prostie de om.
            -Deci tu consideri societatea a fi ceva plin de profunzime. Dar dacă ai personifica societatea, ar ieși ceva prostesc. Păi societatea nu înseamnă totalitatea oamenilor? Dacă societatea e profundă, dar reprezintă chipuri de lut impertinente, atunci cum e profundă? Ți-ai făcut singur paradoxul!
            „Ce-ți pasă ție, chip de lut, de-oi fi eu sau altul…”
            -O societate nu reprezintă doar oamenii. Ia toți oamenii din lume și ucide-i, dar cărțile lor, construcțiile lor, gândirea și sufletul lor rămân sub forma unor izvoare istorice care arată mai bine decât oamenii înșiși cum erau ei. O societate reprezintă tradiții pentru care spiritele învechite luptă pentru a le păstra în viață. Legi pe care le impunem pentru a păstra ordinea sau ceea ce numim noi ordine – că nu văd nici un haos în faptul că doi proști vor să se căsătorească (căci da, ești prost dacă ignori sexul frumos și te rezumi la cercul de butoaie de testosteron), că interesele cuiva pot fi cumpărate (șpaga și lobbying-ul oricum sunt doi frați separați de bariera justiției care e atât de oarbă că nici legile sale nu le poate face universale) sau că tinerii pot consuma produse alcoolice sau din tutun de la o vârstă sau alta (toți consumăm înainte de vreme. Fie că o facem în chip deschis sau pe ascuns, astfel de legi oricum creează mincinoși buni și atât).
            De aia o societate este un concept profund, un arbore gigantic al cărei ramuri toate sunt diferite, fiecare mai interesantă decât cealaltă, iar actul de a personifica un astfel de concept este o reducere. Ce om poate întruchipa o construcție socială cu atâtea fațete și trepte ierarhice? Nu e o transformare. Personificarea e patul, iar toți cei ce o folosesc reprezintă un Procust care crede că ceea ce face e bine, când tot ce face e de fapt tranșarea unei frumuseți.
            O bătaie din palme.
            Două bătăi din palme.
            A treia.
            Mă aplauda.
            -Dacă asta e o dezbatere, de ce ești de acord cu punctul meu de vedere? Nu e sinucidere argumentativă?
            (Sinucidere argumentativă…dacă toți cei slabi de înger care divinizează suicidul dar care nu au curajul de a face singura jertfă care ar satisface o astfel de divinitate, dacă toți triștii ăștia ar scrie un eseu argumentativ de două pagini, în care cu trei argumente dezvoltate ar explica de ce se omoară, atunci ar scrie mai mult decât în toată viața lor. Căci, în primul rând, doar cei lipsiți de creativitate vor să se omoare mai nou, așa e moda, iar în al doilea rând, nimeni nu ar putea da trei argumente solide pentru un asemenea act fără să ajungă să se gândească la trei contra-argumente, care oricum ar desființa orice dorință sau eseu de acest augur.)
            -Prostuțule, cine a spus că asta e o dezbatere?
            Își mișcă din față o șuviță roșcată.
            -Doar îmi face plăcere să te ascult. Iar singurul mod de a te face să spui ceva interesant e să-ți arăt că-ți merit opinia pe care o ascunzi de „societate”.
            -Touché.
            Și, precum o săgeată al cărui cap era de un bronz înfocat, Beatrice mi se înrădăcină în umăr și în gât, privind amândoi la orizontul ce ne ascultă răbdător atâtea ore. Stâlpii cu lămpile lor încercau să ajute cu iluminarea la fel cum încearcă un preșcolar să-l ajute pe ta-su la reparatul mașinii – mai mult stricau frumusețea întunericului, înlocuind-o cu raze misterioase și în același timp elegante, care pentru ochiul uman nu ascundeau nimic în locurile iluminate.
            Dar eu sunt miop oricum, deci am rămas la întunericul meu. La flora ce se topea la rece, nevroza tomnatică slăbind frunzele de orice limite și-ar fi impus în legătură cu zborul. Astfel că, în acel întuneric asupra căruia temperatura nu avea niciun efect, copacii începură să zboare, cu câte o frunză la momentul ei oportun.
            În acea grădină unde întunericul ascundea totul, inclusiv gândurile mele și ale ei.
            -Mai ai ceva de spus.
            -Nu.
            -Știi, ar trebui să pleci. E târziu.
            -Și?
            -Trebuie să dormi!
            -Ba nu…
            -Știi prea bine că astfel de conversații sunt lucrul pentru care oamenii își distrug ceasul biologic.
            -Dacă putem face asemenea sacrificii într-o lume în care somnul e sfânt, atunci eu spun că merită conversațiile. Și astfel de schimburi verbale nu reprezintă doar conversații.
            Doar facem schimb de frânturi din noi, expunându-ne inimile și creierele celuilalt în acest nobil trafic de organe pe care-l numim…
            -Nu are un nume.
            -Serios?
            -Dap.
            -…hm. Nu îi putem da noi un nume?
            -Pff! Cine ești tu, Nietzsche? Platon? Descartes?
            -Momentan, nu sunt decât un plagiator, care oricum în țara asta e o profesie nobilă. Dar poate voi fi demn de a fi menționat printre astfel de mari gânditori ai lumii, cândva.
            -Delirezi.
            Am zâmbit.
            Ridicându-mă, picioarele m-au purtat prin propria Sală a Pașilor Pierduți, printre doi pereți de gard viu și un acoperiș de poamă acră, mintea-mi fiind la fel de pierdută ca nomenclatura arhitecturii naturale. Beatrice probabil mi-a zâmbit și ea, nu știu.
            Ajungând pe terasă, am stins lumina becurilor, iar odată cu ele a plecat și silueta neagră ce se profila în întuneric, negoțul de idei și gânduri fiind un sărut pe frunte de noapte bună.

vineri, 4 mai 2018

Tentativă

Venele cu inima, cu ele
Ai făcut pachet de țigări.
Te-ai apucat de fumat
Că era la modă.

Primăvara am scos fumul suflat în sine
Și-am umplut pachetul cu petale de trandafir!
Ți l-am dat. L-ai cântărit, și, dezamăgită,
L-ai aruncat, înjurând râzând.
Doar vântul a deschis pachetul
Iar, pentru un moment,
Puteai jura că te afli la umbra unui cireș japonez.
Patriot fiind, am plecat

Am stat de vorbă cu Blaga și Bacovia
Doar că ei trăiau în monolog. Poezii
Erau rostite de domnișoare eleve
Cu nonșalanță.
Solidar, mă simțeam insultat:
Cum să fiți în relații stabile și să nu plângeți citindu-i pe clasici?

Am deschis fereastra. Nimeni nu privea
Înăuntru. Și mă simțeam singur
De ce? Deoarece peisajul era cu cer roș'
Apocaliptic, dar cu flori neofilite;
Doar eu priveam pe fereastră
Ironia e că nu eu am fost cel care a spus că ochii sunt ferestre către suflet.

Strofa întâi s-a multiplicat, copy-paste peste tot
Peste romantism. Atunci romanța a murit și-nviat
Ca existențialism. Nemailuând în serios sentimentele,
Am început să explorez
Mâini, poale, piepturi, guri
Din datorie.
Încă-mi imaginez că cele care-mi admiră portretul o fac doar dintr-o politețe oficială.
De aceea sunt gentleman și ofer același lucru, înzecit.
Adevărat a înviat

„Xulescu, nu e treaba ta ce fac ceilalți, tu ai venit aici ca să înveți!”
Serios?
Atunci de ce lecțiile reprezintă
Un deja-vu continuu
Iar eu trebuie să sufăr,
S-aud de „medici în drept”, și
„De ce trebuie să știu unde e Basarabia?”
Se mândresc moldovencele de unde-s…dar doar băutura consumată le recomandă originea.

Așadar:
Singur. Prost printre intelectuali,
Nebun printre umaniști care vor la medicină
Și teribil de aromantic printre
Crush-uri și oameni cu crush-uri.
Dacă dragostea trece prin stomac, atunci am ajuns anorectic.
Și nu mai pot plânge, scâncind „Mamă, mi-i foame!”
Că tata mă-ncurajează să fiu bărbat și să dobândesc imunități.
 
Ah, ce naiba fac?
Până la urmă, cea mai
Romantică experiență din viața mea
A fost dezbrăcarea carcasei de plastic
De pe pasta cu care am scris asta.

joi, 12 aprilie 2018

Ieșeam letargic din sala de clasă


            Ieșeam letargic din sala de clasă, urmat temporar de urletele de libertate ale colegilor de celulă după o oră de istorie, când încercam să-mi aduc aminte ce visasem aseară. Era ceva romantic…sărutasem pe cineva.
            Nu că profesorul de istorie făcea ora de nesuportat – rândul de la perete, format exclusiv din fete, se comporta aidoma așteptărilor unui misogin convins. Stereotipic, băncile țipau isterice, răspunzând la remarcile celor pe care îi cunoșteam de zece ani deja, sau căutându-și singure motiv de harță. Profesorul era degajat. Era însurat. Era obișnuit, se înțelege.
            O sărutasem pe fosta. Ce termen imatur – fosta. Aș vrea să găsesc răbdarea pentru a-i spune „precedenta mare iubire a propriei vieți”, dar nimeni nu mă ascultă. Nu e destul timp și nu e interesant. Deci îi spun fosta; deja se identifică o notă de nervozitate după modul în care pronunți fiecare consoană, vocala de la sfârșit fiind șoptită aproape în rușine.
            Abia pe scări mi-am dat seama că era vorba de fosta. Priveam indiferent pardoseala spartă ici și colo de bucăți de cretă, și ele la rândul lor sparte în câte două sau câte trei. Într-o pauză anterioară, sau chiar în cadrul unei ore de curs la care un cadru didactic nu a avut darea de inimă de a participa, a avut loc o bătaie cu cretă. Mi se părea copilăresc, având în vedere că la etaj, singurele clase în afară de a noastră erau una de a unșpea, și două de a doișpea. Uman toate. Poate că ar trebui să-l cred pe fostul domn profesor de matematică din clasele VII-VIII.
            Ne îmbrățișam într-o clădire albă, obraz la obraz. Voiam să o sărut tot pe obraz, dar din păcate nimerisem doar buzele. Și o priveam în ochi, destul de aproape pentru a-i observa fiecare ramură trandafirie care-i înflorea din iris. Ajungând jos, la parterul dominat de boboci mult mai vocali decât propriile colege, mi-am dat seama că ne ceream iertare pentru certuri, și promiteam să rămânem prieteni. Fiind pus față în față cu o inchiziție gata să mă ardă pe rug pentru orice dovadă de sentiment afișată pe chipul maimuțoiului gigant, am trecut liniștit peste pragul ușii, zvâcnind din gât ca formă de salut către colegii de liceu care se topeau de cald sau de dragul colegelor, zâmbind după modelul lui Ceașcă la popor.
Rar trecea pe culoarele corpului uman al școlii când nu se găsea sau regăsea în cancelarie fostul domn profesor de matematică, dar atunci mereu era flancat de unu sau doi, poate chiar trei adepți ai realului, semn că mereu venea cu un scop educațional – sau poate că fetele de la clasa lui voiau note bune și nu știau cum să perfecționeze arta pupincurismului. Și mereu când pășea, aparent calm, pe coridor, câte trei foști elevi-problemă de-ai săi veneau pentru a-l primi cu onorurile necesare. Iar după acei elevi problemă, veneau prietenii lor, dornici de niscai comedii caragiliene. Și după prietenii plictisiți soseau plictisiți curioșii – vreo bătaie, vreo mamă care-și certa primogenitura, ei erau acolo mereu. Cel puțin, până când erau amenințați și ei cu bătaia sau cearta.
Pășind pe pietrele crăpate înainte de vânt, acum de căldură, mi-am dat seama de un alt lucru (la fel ca un filozof aflat în plină revelație spirituală, pentru mine concluziile veneau una după alta, asemănătoare veștilor rele. Ironic, nici această dare de seamă nu era pozitivă): din cauza visului, dobândeam sentimente temporare, care urmau să mă prigonească în douăzeci de minute, la ora de română. Discutam „Luceafărul”, și cu câteva zile în urmă încercam să introduc orice fostă prietenă de care încă erau legate anumite sentimente în locul fetei de împărat, în speranța că voi putea învăța mai ușor strofele poate blestemate. Le încercam pe toate, la fel cum un bebeluș încerca să bage cu pumnul o piesă de puzzle greșită, sau un triunghi într-o formă rotundă. Acum, urma să încerc cu cea mai recentă fostă, față de care mă aflam la o distanță de doar patru luni de ultimul sărut.
Astfel, se forma o mulțime fascinată de umaniști în jurul profesorului de matematică. Mereu se întâmpla la fel, dar personajele frecvente nu întârziau niciodată în programul lor oricum întârziat (nu o dată un petrecăreț veni cu 5 minute după ce domnul profesor își spuse cea mai nouă poantă, remarca sarcastică a comediantului fiind parată de stoicismul pedagogului). În fine, văzându-se înconjurat, profesorul zâmbea ca Iisus la apostoli, dându-le porunca sfătuitoare:
-De ce-mi speriați elevele bune? Plecați de aici, sălbaticilor!
Față de propriile eleve, dar clar cu intenția ca restul de umaniști să audă:
-Cei mai sălbatici elevi sunt la filologie (ceea ce era o insultă la fel de mare și pentru cei de la științe sociale)…
Mulțimea se agita, curioșii plecau, insultați, bombănind înjurături demne de cancan, în timp ce foștii elevi-problemă oftau, cerând argumente. Eu, cel puțin, îmi aminteam doar de momentul în care o domnișoară cu strabism, o repetentă de doi ani și o isterică aflată sub protecția iubitului m-au încolțit în laboratorul de matematică, țipând la mine să ies din domeniul lor. Erau cât se poate politicoase, după standardele liceului contemporan.
Ultima revelație veni sub forma unui pesimism pragmatic:
„Poți scrie despre asta. Te poți gândi la asta. Te poți îndrăgosti din nou. Ea tot te desconsideră din cauza sentimentelor negative pe care le-a nutrit singură față de tine, niciunul din liceeni nu dorește să-ți asculte poveștile de iubire (bobocii mă ironizau, crezând că sunt un tocilar complet, în timp ce viitori absolvenți aveau propriile probleme amoroase, în general), iar prietenii ți-au spus deja că trebuie să uiți.”
Era un soare mult prea cald pentru bluza mea albă atunci când un nor negru mi se așezase peste lume și mă făcu să uit de orice ține de planul material.
Fum ieșea din ruina de casă de vis-a-vis, altar păgân la care se închinau adolescenții în mod interzis, urmat de sunetele scuipatului de către fumătorii care rupeau orice formă de eleganță din fumat.
Boboacele bârfeau fustangii cocalari, ele dorind pe cei care doreau doar când doreau ei.
Clipind, ajunsei în bancă, în mijlocul discuției despre magnum opusul eminescian, simțindu-mă ca învățătorul din „La țigănci”. Era cald, era trist, și eram singur, pierdut în timp și spațiu în timp ce oamenii cărora le păsa de mine se pierdeau și ei, în propriul lor mod. Răspunsei cu o anumită cadență satisfăcătoare urechilor la oră, fiecare răspuns din partea mea fiind urmat de un oftat amortizat. Tot din partea mea. Stiloul îmi căsca în buzunar iar geanta îmi plângea după un loc care ar fi însemnat ceva pentru mine. Pentru prima oară de când facem matematica cu Marele Incompetent, zeul plictiselii și eșecului, mi-am îndemnat colegii să chiulim de la următoarea oră, matematică. Jumătate din clasă a plecat, jumătate rămase.
Eu am rămas, mulțumindu-mă să sufăr în tăcere pentru e infinita oară în adolescență în timp ce mă gândeam la toate temele literare despre care învățasem, și la modul în care acestea se pliau pe propriul roman, cunoscut și ca propria viață. „Drama intelectualului hipersensibil.” Îmi mângâiam egoul, la cât de analitic eram.
Îmi amintisem, ciudat, de ziua precedentă, când un coleg mă întrebase, parcă colocvial, dacă am iubită. Din nou, termenul utilizat mi se pare poate peiorativ, dar eu sunt doar un neadaptat printre comuni, un prost printre deștepți. Astfel, am răspuns și eu, parcă colocvial:
-Nu, nu am. Încă.
Și apoi am urmat în gând:
„Și nu îmi pasă dacă nu voi mai avea în curând sau dacă mereu când vin de la chioșc observ trei cupluri, aliniate ca pentru paradă, pe coridor sau afară. Tânjesc după trecut și în același timp pentru experiențe noi, paradoxul fiind decapitat de conștiința socială: nu mai poți avea trecutul, astfel că nu ai voie să îl dorești. Și tânjesc după experiențe noi, și poate că o fată sau două mi-au arătat că ar dori o cafea și o discuție intelectuală, fetele fiind din municipiu, nu din comuna care mă face atât de ipocrit pentru că o urăsc, dar mi-e lene. Mi-e lene să mai ofer scuze părinților pentru întâlnirile care necesită a fi frecvente pentru a oferi vreo imitație de stabilitate în „relație”. Mi-e lene să mai definesc termenul de „relație” lui tata, sau să evit să folosesc cuvântul „iubită”, pentru a nu părea imatur. Mi-e lene să mai fac declarații de iubire doar pentru că le simt a fi necesare, nu pentru că le simt din vidul sufletului. Mi-e lene să ofer detalii și povești prietenilor și, Doamne ferește, colegilor de liceu, devenind penibil prin abundența specificărilor mici, dar imperative înțelegerii situației mele amoroase. Mi-e lene, și asta mi-e trăsătură de caracter de înainte de a cunoaște iubirea față de altcineva decât părinți, deci nu se poate schimba nimic aici.”
Un om calculat ar fi spus că „este obosit”, nu că îi este lene. Ar fi invocat absența sentimentului de iubire, a dorinței de torturare a conștientului afectiv al vreunei domnișoare. Și-ar fi scuzat impertinența, și ar fi concluzionat că-și va primi dragostea când momentul va fi oportun.  Dar eu sunt doar un biet adolescent, un măscărici impulsiv pentru liceeni și un antisocial sever față de bunica. Romanul meu nu e roman, ci poezie de un lirism neexprimat al măștilor.
Iar mereu când lumea mi-a spus că sunt poet, eu le-am răspuns că nu mă pricep la poezie.

Follow by Email