miercuri, 14 februarie 2018

Parodia lui Valentin



            Zăpada curge șiroaie din fântâna chioară, și-n șiroaie se topește pe pământul murdar. Pitice petice cresc sfioase, cu scopul reamintirii lumii că există un concept straniu numit „iarnă” și că e februarie. Arta persuasiunii nu e punctul forte al Babei Iarna, totuși, căci în fiecare zi iarna pare a fi o primăvară care refuză a se usca. Doar diminețile ne mai fac să ne încheiem gecile de tot, căci în restul zilei, chiar și seara, temperatura e tolerabilă și dezbrăcat.
            Mai ales astăzi. Chiar de la miezul nopții se observau pe rețelele de socializare membrii cuplurilor care încă erau online, chiar dacă azi aveau școală. Erau lesne de imaginat conversațiile lor inocente: pozele cadourilor, promisiunile întâlnirilor, flirturile murdare et cetera. Dar totul era, și este, ok. E „Sfântul Valentine’s Day” (așa cum l-a denumit o colegă din a șaptea)! Mă rog, și cei singuri erau online, ce-i drept: insomniacii, lupii singuratici, artiștii, sătuii de iubire. Ca să nu mă deprim și mai tare, am închis orice mediu virtual – până la urmă, era al treilea Valentin nesărbătorit în cuplu de când mi-am început viața amoroasă (pe scurt, n-am sărbătorit niciodată de 14 februarie). Dar nu mă afecta prea mult.
            (Dacă citești chestia asta cu speranța că la sfârșit „mă combin”, oprește-te. D-aici încolo intrăm pe tărâmul satirei.)
            Dimineața, nimic ieșit din comun. Igiena, ținuta de zi, ghiozdanul, micul dejun. Mă rog, mi-am luat o cămașă și-un sacou de formă, dar tot le-am acoperit cu o geacă de piele. Nici măcar nu se simte a fi vreo sărbătoare, ceea ce e o dezamăgire totală. Tata a achiziționat un buchet de flori pentru mama weekendul anterior zilei de astăzi, și deja i-am zâmbit priveliștii lor îmbrățișați. Nici nu se vorbește de Valentine’s. Doar eu mă plâng de freză și mama-mi recomandă una dintre cremele ei pentru acnee.
            Afară, totuși, ninge frumos. Fulgi mici și iuți, niște copii cu sufletul de gheață, aleargă pe aripile vântului tandru într-un mod destul de zglobiu pentru ca mama să-mi poată face observație că-mi scot limba afară, vrând să gust din proaspătul strat de iarnă neașezat. Eu îi fac înapoi, că e matură când nu trebuie, și în mașină e mai frig decât afară.
            Drumul e un șarpe pietros. Alunecos, cu pielea prea obișnuită cu jantele automobilelor pentru a mai putea permite sensibila atingere a fulgilor de zăpadă, tata îl parcurge la fel cum a făcut de milioane de ori. Clădirile de pe dreapta bârfesc plictisite, mai deschizând din când în când o ușă sau un geam ca să spună ceva. Casele sunt animate doar de dezbaterile încinse ale câinilor la fel de vocali ca un italian fără spaghete. Câmpia de pe stânga doarme dusă, iarba neagră fiind murdărită de câte-o părticică de nea. Imitația de peisaj de stepă e dezolantă fără vânt puternic, fără oi, fără vaci sau ciobani care să-njure, și-mi vine mie chef să iau locul vântului, pieptănând și alintând buclele vegetale, lungi, infinite și eterne ale câmpiei care nu aparține nimănui.
            În comună, trotuarele sunt bântuite de elevii care se-mpleticesc plictisiți către locul lor de non-tihnă. Câte-un pensionar se mai ivește c-o traistă de povești mute, folosind bastonul pentru a plimba picioarele ce-au pășit prin atâtea locuri uitate. Cupluri? Ioc. Se deschid instituțiile, se sună de intrare, curtea școlii începe a se asemăna cu propriul creier în timpul orei de chimie. Abia acum mă dau jos din mașină, revenind la serviciu alături de fumători, uituci, somnambuli și alți oameni de seamă.
            Fete în rochii? Sigur, doar e vară, nu? Nicio fustă nu-și face simțită prezența pe holuri în timpul pauzelor, niciun zâmbet feminin nu răspunde la auzul unui compliment adus la adresa vestimentației. Valentine, te-ai lenevit, drace!
            Așadar, abia dacă reușesc să trec pe lângă formația de cupluri așezate strategic pe la geamuri, și mă opresc la ușa clasei. Uitându-mă în spate, observ cum fiecare pereche se-aseamănă cu un tablou. De la kitch-uri la falsuri, ai tot ce-ți vrea inima! Mă rog, așa-s mereu ăștia, dar hai să zicem că Vali o avut milă măcar azi, de ziua lui. Deschid ușa fără să zăbovesc cu privirea asupra vreunui obiect artistic și pășesc pe parchetul parfumat cu petale de trandafiri sângerii. Rup ghirlandele de inimi în miniatură ce-mi blochează calea și-mi pun masca de gaze. „Lăv iz in di er”, bre! Un cuplu-n spate pe dreapta, un cuplu pe stânga la mijloc, un fustangiu pe rândul fetelor și restul băieților etern fascinați de eterna frumusețe a colegelor.
            - Mai deschide-un nasture la cămașă!
            - Ia, întoarce-te oleacpentru mine…
            - Xuleasca, te rog eu să ștergi tabla (ăsta-s io. N-am treabă cu ei, dar sunt șeful clasei).
            Trântesc ghiozdanul pe bancă, provocând zborul a mii de fluturași de pe banca mea în inimile colegilor:
            - Ce faci atâta scandal, Enaș?
            - We, ești prost?!
            - N-ai scaun, ia o pastilă.
            Le dau „seen”, cum s-ar spune pe limbajul nou, și achiziționez un scaun pe interval temporar cu plata în așteptare de la o colegă absentă, ignorând protestele de mare volum al colegei sale de bancă. N-oi fi eu gentleman cu ele, danici ele nu-s domnițe.
            - Fă, te-ai uitat aseară la „Bravo, ai stil!”???
            Șterg cu mâneca munții de scrisorici de amor de pe partea mea de bancă și-mi trântesc capul în cărțile mele umaniste. Dau cu piciorul în maldărul de plicuri de pe jos, și oftez. Cadrele didactice îmbrăcate-n aripi roz și costume în carmin propovăduiesc importanța acestei sărbători.
            - Ultima oră am discutat despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, da?
            Orele se termină elegant, printr-un vals cochet la care participă marea majoritate a elevilor romantici:
            - Dă-te, mă, că trece nașu’, nu te îmbulzi atâta că te fac cu mișcări!...
            - Haide odată, Dumitre, nu ocupa ușa, că am de-ascultat o manea nouă acasă…Giani, băgăm un LOL?
            Ajungem acasă. Facem temele. Citim. Mâncăm. Gata sărbătoarea,
            Ia-o de la capăt.
            (Sfârșitul tentativei de satiră.)
            Și undeva, în neant, în ținutul mitic cunoscut doar sub denumirea de „Municipiul Iași”, știu sigur că unii prieteni își scot prietenele în parc. Studenții savurează o cafea dulce alături de odorurile lor, împărțind țigări și sărutări pe săturate. Boierii fac promenade pe la restaurante, doi logodnici sigur au savurat din pat răsăritul soarelui…hai, poate că, nu, sigur și fostele mele se bucură de minunata zi de miercuri. Păcat, totuși, că nu-i pot admira și eu de pe o bancă, ținând mâna unei domnișoare în propriile mele mâini. Păcat că doar vara trăiesc emoții verosimile alături de cei pe care îi ador. Păcat că e iarnă. Păcat că e 14 februarie.
            Plimbându-mă prin ninsoarea care-mi gâdilă gulerul cămășii, mă opresc la o zebră. Straniu, mă simt calm. De parcă totul este rezolvat. Trece o mașină, trec și eu după zebra. Mă gândesc la faptul că în astfel de zile și camioanele frânează cu succes pentru îndrăgostiții neatenți la stradă.
            Astea sunt zilele când oamenii de fapt mor, nu? Când totul e lăsat în pace. Când totul e ok. Când nu mai sunt atenți, dar nu le pasă, pentru că se simt împliniți. Nu că aș vrea să schimb ideea textului de până acum, dar e doar un gând pe care-l aveam astăzi. Ciudat, totuși, că al meu conștient îmi zăbovește asupra existențialismului în detrimentul romantismului.
            De la biroul la care scriu, aud la televizor că din ce în ce mai mulți copii își surprind mamele cu flori și felicitări astăzi. Afară nu mai ninge, și tulpinile verzi ale unor viitori trandafiri încep a se înconjura unul pe celălalt. Vântul nu mai bate deloc și câinele, pentru prima oară pe iarna asta, tace.
            Ultima lună de iarnă…poate se încălzește și pe aici. Nu că n-aș fi de acord cu fanii ierni, Doamne Dumnezeule, nu. Dar sunt o zodie de vară, și o duc mai bine atunci. Nu de alta, dar parcă n-aș mai vrea a vă pricopsi cu atâtea filozofii și metafore triste. E Sfântul Valentin, ce naiba?