Universurile paralele nu țin doar de Einstein!

Era o zi ordinară de toamnă. Norii gri au pornit hotărâți un război rece împotriva soarelui care s-a retras în mod mișel după dealuri într-o ultima încercare de apărare, încercare sortita să piară. Cerul a părut a fi o pătură cenușie care tremura asupra pământului negru, ca un scaun de lemn putrezind, legănând un copil care vărsă lacrimi pe podea. Primii stropi de ploaie, mari și grei, au alunecat șerpuind către întunecatul sol pentru a-l corupe. Vântul a biciuit necontenit și a scuturat inocentele frunze, prinzându-le într-un dans satanic al morții.

         Eu, stăteam la biroul vechi și rece din propriul dormitor, și ascultam urgia vijeliei paranormale. Bibelourile îmi ascultau scrijelitul stiloului și-mi priveau hieroglifele albăstrui de pe caietul studențesc, ca niște sculpturi grecești. Mestecam în gol o gumă ce acum era fără gust, și mai aruncam, din când în când, o privire pe fereastra de pe scaun. Dădeam din cap a tristețe, și reluam scrisul.

         Vibrațiile carcasei întunecate pe care îmi așezai hârtiile nu m-a deranjat de fel. Doar, ca un violent vâjâit și sunete alarmante, electronice parcă, mă treziră din starea de elev. Curiozitatea, și poate chiar frica, după cum mă cunosc, m-a făcut să ridic monitorul laptopului. Pe ecran erau o armata de ferestre ce mă atenționau asupra unui singur virus: “DONOTDELETE.exe”. Nu știam nimic despre o astfel de aplicație, și în contrariul numelui ei, am decis să o șterg.

         Imediat după ce am luat aceasta decizie, care după cum urma să aflu,  avea să-mi schimbe viața definitiv, monitorul se întunecase, iar vibrațiile se transformaseră în scântei, și…Nu știu ce s-a întâmplat imediat după.

         Mi s-a părut a fi o explozie, dar putea fi și o pancartă de protest împotriva comunismului după ce memorie am eu. M-am trezit…pe o câmpie cu iarba umedă. M-am uitat în jur, și am observat că mă aflam de fapt într-o grădina, alături aflându-se un conac din lemn roșiatic, acompaniat de țigle albăstrui. O decizie oribilă din mod arhitectural, dar și un prost contrast al culorilor, mai bine o antiteză între cele două.

         Am observat că purtam blugi, o bluză verde, cu un imprimeu care vorbea despre box, pantofi eleganți și o pălărie din paie. O combinație ciudată, după părerea mea, dar mai confuz m-a făcut faptul că după gardul jos ce înconjura conacul, se aflau o mulțime de case…ciudate, parcă din începutul secolului XX.

Mi-am urmat instinctul paranoic, și am sărit gardul, ajungând pe o autostradă. O grămadă de bucăți de fier, care a părut a fi primul Ford, sau mai bine spus, primul automobil modern, a venit spre mine. Șoferul s-a uitat la mine cu curiozitate, dar a trecut de mine. Am expirat un oftat de ușurare, și am luat-o la mers către un bloc cimentat prost, inima bătându-mi ca un solo de tobe.

         Înăuntrul blocului, un amalgam de scări, unele superioare, altele inferioare, m-au chemat ca un viciu. Am urmat scările, și m-am gândit că eram pe autostrada către iad, zâmbind la gândul explorării unui pământ străin, dar și cu frica în sân. Scările au dus către o ușă. În mod surprinzător, mi-am amintit de vizitele frecvente la biroul directoarei, și bătui la ușă.

- Pot intra?, am întrebat eu, cu o voce puțin mai impunătoare, dar tot politicoasă.

- What?, o voce misterioasă, dar subțire mi-a răspuns  în engleză. Ecuația s-a simplificat în mintea mea, și mi-am dat seama că eram undeva în America. Teoria călătoriei spațiu-timp îmi zăcea în ceafă, alături de formula faimoasă, “MC=E2”. Îmi formulasem probabil, formula greșită, dar acum mă gândeam la ce să spun. De dragul celor ce nu știu engleza, voi traduce de acum în romană.

- Pot intra?, am reîntrebat eu, acum în limba celui de după ușă.

- Da, așteaptă puțin, tinere.

Ușa s-a descuiat, apoi s-a deschis, o figură familiară ițindu-se de după ea. Un om înalt, cu un zâmbet ușor, părul unsuros, sprâncene și mustață groasă, m-a privit cu confuzie.

- Arăți ca un miner cu prea mult timp la dispoziție. Ai scris ceva pe bluză, frumos! avea dreptate, într-un mod sau altul.

- Da, aaa…eram surprins. Foarte surprins. Cel din fața mea nu era nimeni altul decât faimosul inventator Nikola Tesla. L-am recunoscut ușor, după poza de pe Wikipedia. Mi-am revenit în fire și m-am introdus: “Eu sunt Enache Emanuel, și…nu știu cum de am ajuns aici. Hai doar să spunem că sunt de foaaaarte departe.” I-am ras în față, iar el a zâmbit.

M-a poftit înăuntru cu un gest scurt, iar eu, înghițind în sec, am pășit către o masă plina cu hârtii “aranjate” alandala, și din spatele meu s-a auzit ușa închizându-se.

- Știi, ce se întâmplă acum e foarte bizar. Ah, ce să mai, trăim în vremurile schimbării, nu trebuie să ne mai punem atâtea întrebări! Hai să ne așezăm și să discutăm. Ce zici? Sugestia sa mi-a produs suspiciuni. Era așa de deschis către societate, așa de prietenos, așa de…naiv.

- Oh, OK, dacă zici tu. M-am așezat pe un fotoliu maroniu, vechi, iar el se așeză pe scaunul metalic de lângă biroul său din lemn întunecat. Camera era luminata de un singur bec, suspendat de acoperișul spart pe alocuri. Cred că Nikola mă considera a fi un copil de țăran, căci mă observa cu multa atenție și mereu făcea aluzii asupra comportamentului meu:

- N-ai mai văzut așa ceva? Lumina artificiala. Am ajutat la crearea ei.

Mi-am centralizat atenția asupra lui Tesla. Eram puțin supărat pe el din cauza aluziei, dar ce-i poți spune celui fără de care ai sta cu lumânarea pe masă?

- Crede-mă, chiar dacă sunt tânăr, am văzut o grămadă de tehnologii care te-ar face să pălești în comparare cu ele. Fără supărare.

- Oh, nu mă superi, ci mă surprinzi! N-ai dori să-mi împărtășești mai multe?

- Îmi este teamă că nu. Pentru moment, dacă tot am dat peste cel despre care trebuia să scriu, putem discuta despre invențiile tale, nu?

- Indubitabil. Nu știam de ce, dar auzirea unui vocabular tacticos în limba engleză îmi aducea satisfacție. Acum, cred că era vorba despre fascinația mea în legătură cu conversația alături de unul din marii inventatori ai lumii.

- OK, lasă-mă să mă reculeg puțin…Ah, îmi amintesc că am citit undeva de faptul că NU Edison a creat becul, ci tu. La auzul numelui fostului său șef de muncă, Nikola s-a încruntat puțin. E adevărat, nu-i așa?

- Fiule, dacă ți-as spune doar “da”, ai crede că smulg laude, sau că încerc să-l bârfesc de rău pe Edison. Edison e doar un lider, unul foarte bun. Are carismă, are fler, și e cel mai bun mincinos pe care l-am întâlnit vreodată. Nu am muncit pentru el multa vreme, ci doar i-am refăcut generatoarele de curent direct. Credea în muncă și antrenament, nu în talent. Și da, eu am creat design-ul becului.

- Ei bine, nu o să mă creadă mulți, și probabil o să-mi iau un 4 la Fizică, da’ mă rog…Curentul alternativ, cum, când…de ce l-ai făcut?

- Știi, doar faptul ca nu o să ne mai întâlnim vreodată sau faptul ca nu o să aibă vreun impact asupra lumii ce-ți mărturisesc ție, asta mă face să-ți răspund la întrebări. Adică, te-ai gândit să mă plătești?

Zâmbea. Aș fi răspuns la fel. Un țărănete de nici 15 ani, scos parcă din Goana după Aur, punându-ți întrebări filozofice, personale, fără vreun motiv întemeiat. Și chiar dacă nu știam multe despre fizică, curiozitatea m-a împins să discut în detaliu cu acest bărbat sihastru. A reluat:

“Curentul alternativ a fost primul meu patent major și modul în care l-am scos pe Edison de pe piață, într-un mod său altul. După ce mi-am dat demisia din compania sa, mi-am întemeiat propria companie, “Fabrica de Lumina Electrică Tesla”. Eram finanțat de doi visători, oamenii de afaceri Robert Lane și Benjamin Vale. Poate ai auzit de ei.

Aveam slujba de a instala sisteme de iluminare bazate pe arcuri de lumina electrice, având design-uri pentru comutatoare de dinamuri, mașinării electrice care transformă energia mecanică din conductoare electrice mișcătoare în energie electromagnetică, astfel generând curent.

Dar, sponsorii mei nu erau interesați în ideile mele pentru noi tipuri de motoare și echipament de transmisie electrica, și am fost lăsat fără bani. Așa că a trebuit să muncesc unde puteam, ca inginer, muncitor, sau chiar ca gropar, câștigând doi dolari pe zi. Iarna lui 1886 a fost o vreme dominata de teribile dureri de cap și lacrimi amare, pentru mine.

Ca să nu te mai bat la cap, m-am întâlnit cu un bancher și un avocat, oameni care m-au ajutat foarte mult la răspândirea ideilor mele futuriste. Am creat un motor de inducție care mergea pe curent alternativ, un format de ssistem de putere care era avantajos datorită transmisiei de lungă distanță a voltajului înalt.

Simplu-spus, tipul ăsta de motor nu avea nevoie de un comutator, așa că motorul nu trebuia să fie reparat de atâtea ori  și rata de mortalitate a muncitorilor era mai scăzută.”

- OK, suna avantajos. M-am uitat în jos, la foaia cu întrebări imaginară și apoi la Tesla. După așa o cuvântare, zâmbea de mama focului. Un narcisist convins!

- Alte întrebări? a revenit Nikola.

- Multe, dar pentru a nu te irita, o să te întreb un ultim lucru. Am citit multe despre efectele invențiilor tale asupra soldaților de peste tot din lume. Chiar ai  inventat acea “rază a morții”?

“NU e o rază. Razele se propagă lateral prea mult pentru a putea fi folosite de la distanță. “Teleforța” mea poate atinge 200 de mile, și folosește un generator Van de Graaf care amplifică energia de trilioane de ori, proiectând particule de orice mărimi.

Mii de cai de putere pot fi transmiși printr-un curent mai subțire decât un fir de păr, așadar nimic nu poate rezista. Duza trimite “raze” concentrate de particule prin aer, de o energie atât de mare încât întrece orice calibru de glonte sau obuz.

E formată dintr-un tub de aspirare cu sigiliu din jet de gaz care permite particulelor să iasă, o metodă de a încărca particule la milioane de volți și o metodă de a crea și direcționa curenți de particule care nu se dispersează prin repulsie electrostatică.

Ti-aș explica folosind cuvinte mai simple, dar chiar dacă îmi pari simpatic, mi-e frică de ideea furtului ideilor mele.”

- Te-nțeleg. Ei bine, doar atât am vrut să te întreb. Tot ce mi-ai zis, faptul că te-am văzut, că am fost aici cu tine…E ca o euforie a cunoașterii!

- Plăcerea e de partea mea. Haide, o să te conduc afară.

Ne-am ridicat și am mers către ușă. Ne-am dat binețe pentru o ultima oară, și mi-a închis ușa în față. Era un om ce nu socializa mult, și se înconjura în munca sa. Cu zâmbetul pe buze și ideea unui eseu în cap, mă aflam pe bordură, uitându-mă în jur. Soarele apusese și unele mașini alunecau către parcările caselor scăldate în lumina oranj, râsete de copii auzindu-se din când în când.

Visul american. Totuși, o singură problemă. Eu cum ajungeam acasă?

Brusc, mi s-a rupt filmul. Întunericul mi-a căzut pe ochi, încetul cu încetul observând apariția unor circuite de zeci de culori în fața ochilor. Curgeam prin acele circuite, neavând control asupra mea. Văd sfârșitul unui tunel, și -

Sunt pe scaunul meu. Cu condeiul în mână. Uitându-mă la ecranul laptopului care mă alarma că nu putea șterge fișierul “DONOTDELETE.exe”, deoarece era deschis! Am decis să revoc decizia și mă uitam pe fereastră la lumea pe care o cunoaștem.

Am zăbovit multă vreme meditând asupra celor ce mi s-au întâmplat. Teorii erau mii și mii, dar eu am revenit la ideea ca exista o infinitate de universuri paralele prin care putem călători într-o clipă. Eu? Am creat un scurt-circuit prin încercarea de a distruge un dispozitiv de călătorie spațiu-timp și am fost teleportat către sfârșitul anilor 30, în America de Nord, poate New Jersey, unde l-am întâlnit pe Nikola Tesla în plină revoluție științifică.

Gândul că scopul meu a fost îndeplinit m-a trimis înapoi acasă, folosind circuitele laptopului pentru a mă scuipa printr-un USB. Daca era așa, atunci dispozitivul folosea un cod extrem de avansat, care putea să-mi scaneze mintea.

Și nu pot să nu-mi exprim bucuria că l-am întâlnit pe inventatorul sârb, Tesla, că am o mașină a timpului, și că am un laptop care chiar poate face lucruri la o viteză anormal de rapidă! Stai, merge și GTA 5 pe el?

Scriitorii mediocri față de viața de celebritate

Cu capul rezemat de umărul singurei redactore din liceu prezentă în mașină, priveam alene pe drum, cu nici măcar o grijă în minte. “Mai e o oră și începe olimpiada.”, colega din a VII-a exprimă după ce oftă. “Lasă, dragă, că te aducem și la școlile mai mari, n-ai tu grijă!”, doamna Olariu răspunse cu vocea ei sarcastică. Mie nu-mi păsa. Aveam “dureri de cap îngrozitoare” și trebuia să merg acasă pentru “recuperare”, călătoria spre platoul de televiziune fiind un “chin”, “sacrificiul” meu având să fie recunoscut printr-un articol la comun cu celelalte “vedete”, articol despre vizita la TVR Iași.
Cum am ajuns aici, te întrebi, dragă cititorule? Ei bine, citește mai departe, și să sperăm că nu o să ajungi la concluzia că mai bine citeai despre cariera lui Mihai Trăistariu.
Ca orice călătorie la oraș, a început cu zgomotul asurzitor al alarmei de pe telefon, o insultă față de nevinovata marcă a telefonului și cugetări filozofice despre viață și menirea noastră în societate, în timp ce căutam colțul păturii de pe podeaua strălucitoare (Mulțumesc, bunico, tu cea care ne aduci menire vieții prin curățenie!). Și după ce mi-am adunat tot bunul-simț pe care dețin, mi-am aruncat pe geam mândria și mi-am călcat pe lene…am dat cu șutul în pătură și am mai stat în pat zece minute.
Oricum, după ce mi-am făcut rondul matinal, prin micul dejun, care putea fi ascuns într-un penar, igienizarea completă  fizică ȘI psihică (Duș și filozofie, merg perfect împreună.) și îmbrăcarea cu țoalele de biserică, am plecat de acasă cu volumul propriu de patruzeci de pagini în brațe, ca un tată care își duce copilul la grădiniță. Eliberat.
Ajunsesem la punctul de întâlnire, un magazin deținut de proprietarul fabricii de pâine locale, abia după ce am fost plimbat de șoferul propriu, tata, prin două așezări rurale. Una,  un mic sătuc de bătrâni, din care provin, mereu perturbat de tirurile cu șoferi care mulțumesc zicând “Spasiba!”, tiruri care cutremură șoseaua uitată de CNADNR și sparg paharele în care se afla dinții pensionarilor, făcând parte dintr-o localitate de frontieră, și localitatea propriu-zisă, animată de farurile aflate oricând pe fază lungă, bețivii care insultă șoferii care conduc mașinile care conțin farurile sus-menționate, barurile deschise două’ș’patru din două’ș’patru (mai puțin dimineața, după-amiaza și seara), singurul club aflat pe o rază de zece kilometri, dar clubul cel mai apropiat de granița cu Republica Moldova, mulțimea de alimentare fugărite de ANAF și elevii Liceului Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni, numit după boierul fondator al localității, Răducanu Rosetti, dar liceul fiind faimos după scandalurile petrecute în incinta sa, miracolul format din elevii olimpici, unii chiar pe nivel național și scriitorii săi: eu, persoana mea, Enache Emanuel și alți liceeni care doresc să rămână anonimi (Pe moment.). Sincer, faimos este o exagerare, dar ce sa fac dacă frecventez orele acolo? Cred că nu există publicitate negativă, dar știu că există amenințări cu bătăi surori cu moartea, exmatriculări, răpiri etc, dacă nu scriu ce trebuie. Și asta este o exagerare.
După ce aștept câteva minute în apropierea unor membri ai minorității majoritare în Romania, un hatchback argintiu oprește în fața mea. În locurile din față, ca pasager era doamna Olariu, coordonatoare, bibliotecară, poetă, scriitoare  bătrână și amatoare de comedie ca ocupație. Șoferul era un om cunoscut doamnei, dar necunoscut mie. Tot ce știam despre el era că ne-a mai condus în trecut, îl chema Marcel și că el nu era proprietarul mașinii. Nu apuc să răspund la chemarea doamnei de a intra în mașină, pentru că o tânără din liceu trece după mine. Uimit de apariția misterioasă, oricum frumoasă, abia dacă am putut să fac un pas ca să-i deschid ușa. După ce colega îmi mulțumește timidă și se așează, intru și eu în mașină fără frică și imediat o discuție începe cu tradiționalul:
- Bună dimineața! îmi salut eu apropiații înainte să mă așez, simultan cu liceanca.
- `Neata, tinere! doamna repede răspunde cu vocea ei semi-pițigăiată. Ț-o mai trecut căldurile, ț-ai luat cartea?
- Da și da, doamnă, nici o problema. M-o descântat bunica, am vizitat medicul de familie, am ținut regim și am dat tot ce-i mai bun din mine (la propriu)!
- E bine... doamna se uita în oglindă, apoi își ridică sprâncenele, uitându-se la fată. Îmi arunc privirea către fața ei, dar doamna îmi întrerupe procesarea informației, țipând: MĂRIE!
- Ha?! Da, doamna! Maria era speriată, trăsăturile faciale trădând-o. Avea o aluniță mică în dreapta gurii, buze mici, roșii (Probabil din cauza frigului. Era sfârșitul lui ianuarie, până la urmă.), ochii căprui, plimbători și părul brunet prins în coadă. Ca orice tânără de liceu pentru un băiat mai mic, era foarte frumoasă. “M-ați speriat…” șopti Maria cu viteză.
- Marie, ci mai faci, draga mamii? Nu ț-o fost frig? poate avea doamna o personalitate de comic de stand-up, dar noi îi eram ca niște copii.
- Ba mi-o fost, doamna, da’ ce să fac dacă nu mai vine primăvara?! Să plec în țările calde, ca toate artistele românești? dacă mă gândesc mai bine, toți vorbeam sarcastic de câte ori aveam ocazia. Suntem o generație aparte.
- Eh, lasă, că-ți trece până te măriți. Da’ cealaltă pi- aia!...Fata, Elena, unde-i? atunci narcisistul din mine a realizat că nu doar eu voi merge în direct la TV, ca să-mi promovez cartea. Ci și Maria, ca să vorbească despre articolul ei din revistă, despre inventarea telefonului fix, iar Elena... Doar doua nume de Elena se aflau în revistă. Unu’ era al doamnei Olariu, și se exclude, iar celălalt era al unei fete de-a VII-a care a primit premiul I la vreun concurs de creație literară în limba engleză, “Winter Wonderland” sau ceva de genu’. Genii, frate, nu ca cele întâlnite la știrile de la ora cinci, ci genii din alea obscure, despre care scriu doar liceenii de la profilul uman la ora de Fizică sau Chimie, de-al de Schrodinger, sau Pascal.
- Păi, trebuie să vină din moment în moment. N-ați vorbit cu mama ei? Maria părea îngrijorată. Nu doar ea dorea să ajungem la timp.
- Ba da, tre’ s-o aducă acu’. Mai așteptăm oleacă, atunci…Emanuel, ți-ai adus cartea?
- Da, doamna, v-am mai zis odată! Îmi pare rău să vă spun, dar chiar dacă sunteți atât de frumoasă la vârsta asta, bătrânețea începe să vă afecteze memoria! remarca era acompaniata de rânjetul meu șiret și de zâmbetul drag al doamnei bibliotecare.
- Vai, dragule, da’ cine te-a învățat să vorbești așa frumos? Mă-ta era așa lingușitoare!
- Doamna, haideți…uitați, asta nu-i Elena? am zis eu, schimbând subiectul și arătând spre o fată cu tenul palid și un smoking bej, și o femeie cu căciula și ditamai haina pe ea, amândouă articolele de îmbrăcăminte din blană. Una mai scundă decât cealaltă, astfel una fiind mai înaltă decât cealaltă, logic. Presupusa mamă a Elenei deschise ușa, ne salută, și o pofti pe fiica sa înăuntru. În timp ce mama și bibliotecara încinseră o discuție despre societate, noi, tinerii, după ce ne-am salutat, începuserăm să vorbim despre ce avea de discutat fiecare.
În timpul care trecu, grupul de minoritari majoritari s-a uitat la hatchback și pasagerii săi îndelung, cu lăcomie. Marcel era tăcut, bând cafea dintr-un pahar cafeniu de plastic. Colorații se risipiseră din jurul prăvăliei, becul aprins semnalizându-i deschiderea. 
Afară, fiind șase treizeci anti-meridian, pădurea de fier și cerșetorii săi singuratici erau scufundați într-o mare de albastru foarte închis, iar un corp ceresc răsărea de după dealul pe care era așezat cimitirul ortodox. Era o priveliște sinistră, plăcile funerare fiind ușor luminate, una câte una, alături de biserica săracă care le ținea umbră în somnul de veci. Și odată cu adormirea fantomelor având loc trezirea oamenilor, căci noi nu puteam fi numiți oameni. Oameni normali, cel puțin.
Doamnele își încheiaseră discuția, fetele vorbeau despre olimpiada la matematică la care avea sa participe Elena, iar eu și Marcel ne terminaserăm observațiile.
- Mergem? Marcel vorbi, blând dar hotărât.
- Da, da, haideți, doamna, vă urez o zi bună, sănătate! doamna Olariu privi în spate, la noi, copiii, și zâmbi. Îi aruncă o privire surorii de nume și întrebă: Elena, ce-o durat atâta, fată-hăi?!
Înainte ca Elena să poată răspunde sau ca eu și Maria să râdem de umorul celei mai înțelepte dintre noi, Marcel păși pe pedala de accelerație încet, iar roțile începură să se rotească, drumul spre Iași începând. Dar ăsta era doar începutul bâlciului, iar tarabele abia se deschiseră.

Țara minunilor Iernii

Noaptea magnifică se micșorează în dealurile din orizont când greierii își cânta ultimul cântec înainte de somnul lor rece, soarele prins judecându-le soarta misterioasă prin micile crăpături din cerul alb ca o perlă. Iarba de-un galben pal e acum colorată cu gheață, copacii tremurând și înghețând în lumina soarelui, prefăcând căldura sfântă. Pădurile îndepărtate cu brazi înalți arată ca un miraj scos dintr-un vis din geamurile mele aburite, tractoare fără șoferi muncind pe pământul de-un maro, închis, corupt, fără vreun scop anume.

         Florile incolore plâng încet și tăcut, stejarii căzuți în spatele furtunilor pe pământul mort, bătând o tobă  imaginară peste pământuri, chemând vremea arctică să intre în acest ritual păgân. Pașii îi pot fi auziți, călcând greu pe buruieni, ca un avatar al unui zeu, un gigant nebun, trist, mut, nervos și morocănos.

         Totul arată ca timpul pustiu înainte de iarnă, când copiii adorm așteptându-l pe Moș Crăciun. Dacă m-ați întreba pe mine, aș spune că totul e magia naturii, pură și fericită, dar câteodată, surprinzător de nenorocită, la fel ca o copilărie.

         Cum scriu aici, cerul crapă cu oroare, cel mai rău lucru spionând pentru momentul oportun ca să-și facă apariția, dar e speriat când îngerii raiului sunt vărsați prin crăpăturile ce’s acum o mare gaură ce arată iluzia unui rai, îngerii aducând cadouri tuturor celor ce-i privesc. Ei zboară pe vânturi, fugind prin nori, ningând ușor în calea lor, natura albindu-se în spatele lor, animalele ascunzându-se pe pământ, urmărind frumosul „show”. E, cu adevărat, un frumos spectacol, hipnotizând pe toată lumea ce-l privește.

        Cerul ține acum o temă mai frumoasă, cu un alb mai drăguț făcut din toată zăpada din lume. Gigantul nebun e acum văzut ca un Gulliver mai fericit, mai dinamic și mai sociabil ce ajută animalele cu coșmaruri, calmându-le în somnul lor dulce, dând mana cu toți locuitorii pădurii treji, cântându-le un cântec despre Ajunul Anului Nou. Florile sunt fabuloase, strălucind în „reflectorul” soarelui, ca actrițele de la Hollywood. Frunzele și iarba primesc haine mai drăguțe și mai călduroase, cu care pot acum trăi fericite în echilibru cu natura. E totul  magia naturii, pură și magică. Greierii, furnicile, albinele, toate insectele și toate animalele mici toastează, mâncând la o masă lungă făcută din materialele naturii, păsările trimițându-le cărți de sărbători din țările calde, piramidele și templele aztece, toate stând pe acoperișurile lor.

         Și, în timp ce magnifica noapte se ridică din nou, toate plantele, animalele si îngerii se adună într-o pădure pentru a sărbători venirea iernii. Și când tot publicul se îmbată cu fericire, strălucind pe cer și luna cu stele de aur, albastrul-de-miez-de-noapte arătă mai frumos ca niciodată. Și când magia își ia forma pământeană, publicului i se taie respirația. Și surpriza  e creată din natură, cu un corp de zăpadă, acoperită de frunze aurii și ochi de-un albastru de mare, Zâna Iernii, în carne și oase!

         Între timp, copiii deja dorm, moșul furișându-se în casă, bând lapte și mâncând prăjituri, lăsând cadouri pentru toată lumea, grăbindu-se să ajungă la petrecere, când cerul e pictat cu mai multe stele, ghidând elfi și îngeri totodată. 

CRĂCIUNUL COPIILOR / CHILDREN'S CHRISTMAS

Crăciunul e o sărbătoare aparte. Mai întâi cauți un brad. Apoi îl împodobești. Apoi te surzesc părinții și bunicii cum trebuie împodobită toată casa. Si apoi îți mai strigă în ureche și că trebuie să faci prăjituri. La sfârșitul zilei ești obosit și te culci...

            Dar dimineața... Toată camera e ticsită cu cadouri, mănânci numai prăjituri și mai ai și casa frumoasă...

            Am observat perspectiva adulților. Acum perspectiva copiilor:

            Te trezești. Vacanță! Ești fericit și te duci să-i scrii moșului. Ce să-i scrii? Hmmm... Stai! Anul trecut nu ți-a adus laptopul de gaming deoarece... Nu era în versuri scrisoarea! Buuun!

            Juma' de oră și ai terminat. Acum ce faci? Hai la joacă! Îți iei sania și geaca și-ai tulit-o! Te dai pe dealuri în sus și-n jos, în sus și-n jos...

            Na! Au trecut 3 ore! Mai stai mult și ești condamnat la ...

            TEME SUPLIMENTARE...

            Așa că fuga acasă! 5 minute și-ai ajuns! Nu-i rău pentru 3 kilometri. Ți-e foame, nu? Atunci hai la bucătărie. Aperitive: Prăjituri; Supă: Caramel lichid; Felul 2: Friptură de ciocolată „Milka”... Ai vrea tu! Hai și mănâncă ceva cu vitamine!

            După ce ai suportat tortura cu mazăre și brocoli ești în camera ta cu pedeapsa temelor de vacanță. Perfect! Și mai e și 16:00! Gata! Nu mai lucrăm cu mănuși! Scrii repede și cu pixul!

            Uf, uf! Trei ore de teme! Dar acum, ca să vină Moșu', trebuie să faci bradul! Haide-m de căutăm decorațiunile! Le-ai găsit bun! Hai în pădure să luăm bradul! Cum? Ai un brad artificial în pod! Psau! Mofturi! Dar mă rog, eu sunt doar conștiința ta... Avem bradul și avem decorațiunile! Perfect! Hai la treabă! Un glob aici, o beteală acolo, niște dulciuri pentru Moșu' și, să nu uităm, steaua din vârful bradului! Gata! Acum te poți culca în pace!

            Stai un pic! E doar 20:30! Hai să ne uităm la un film! Deci, ce alegi? Ala bala portocala, PRO TV, Antena 1, Prima sau Kanal D? Ce să mai? Pe toate 4! Când e publicitate acolo, schimbi aici! Perfect! Cu ce să începem? "Albă ca Zăpada", "O poveste de Crăciun", "Suleyman în Alpi" sau " Crăciunul copiilor"? Stai un pic? Dar asta e...Na! Totu-a fost un vis! Bine că-i...

-        Ia stai! Bradul de Crăciun, cadourile...

            SFÂRȘIT

O intamplare foarte, foarte ciudata

Era odata, o zi de tomna, ca de n-ar fi fost, n-as mai povesti. Era rece, cetoasa, cu copacii dezbracati, ce sa mai! O autentica zi de toamna!

            Intr-o casa incalzita doar de 2 sobe se jucau doi copii, Valentina si Daniel. Acesti doi copii nu se puteau dezlipi unul de celalalt, asa ca decisera ca sa doarma amandoi in aceeasi camera.

            Venise seara. Cei doi copii nu puteau dormi.

            -Valentina, dormi?

            -Eu nu, tu?

            -Nici eu. Vrei sa jucam ceva?

            -Ce? Un, doi, trei si!

            -OK. Un, doi,trei! ZZZZZZZZZZZZZZZZZzzzzzzzz. Copiii adormisera ca doi muncitori dupa o zi grea, bustean! Unde ne aflam!?

            - Nu stiu! Copiii se trezira pe pamant violet cu cer verde. Plantele erau mici si rosii, iar copacii mari cat blocul si negri ca intunericul! Spre copii veneau 2 omuleti verzi cu antene si nasuri de furnicari. Purtau tricouri pe care scriau "Mihaela si Dan, BFF!".

            -Citrijak! Jloposh?

            -Uite, Valentina, cred ca suntem in Bulgaria! Numai acolo se vorbeste asa! Fiintele necunoscute (FN) se privira intrebator si izbucnira-n ras:

            -Puah! Hihihi! Ne cerem scuze, nu stiam ca sunteti pamanteni, dar totusi, bine ati venit pe Taramul Fanteziilor!

            -Cum va numiti? intrebara copiii. FN?

            -Nu! Pe mine ma cheama Dan, iar pe ea o cheama Mihaela, impreuna suntem BFF! Best Friends Forever!

            -Ai auzit, Valentina? soptise Daniel. Astia sunt dependentii de Facebook de care ne povestea tata!

            -Nu cred! Nu vad cladiri, nici orice forma de electricitate! Suntem pe pamant necivilizat!

            -Sa-i lasam sa vorbeasca, OK? Intre timp si FN socializasera:

            -Iiiii! Pamanteni! O sa reusesc intr-un final sa-mi termin tema la Disectie!

            -BFF, esti bala, bala cum zice diriga? SAU te-a inebunit prototipul de Facebook furat?

            - Nici una, nici alta, dar eu am nevoie de un specimen uman ca sa-mi termin tema la Disectie, asa ca la o parte! Mihaela scoase cutitul si ii ameninta pe pamantenii nostri. Valentina si Daniel nu lasa-ra garda jos!  Trasera o fuga de scoteau foc din pantofi! Nu credeau! Pur si simplu nu credeau ca o sa fie taiati! Se apucara de plans si de urlat, dar cum ne invatara grecii, frica da mai multa forta! Si fugeau si fugeau!

            Buf!

            Valentina si Daniel cazura din pat. Totul fusese un vis.

            -Am o idee! Ce-ar fi sa nu mai dormim in aceeasi camera?

            -Cred ca e o idee buna, Dane! Somn usor!

            -Stai, eu vroiam sa dorm aici! Uf, uf!