7 zile - o pălărie

Ador pălăriile! Pur și simplu îmi plac. 

Dacă-i vară, port o șapcă. 

Dacă-i iarnă, port o căciulă. 

Dar mereu am fost fascinat de pălăriile Fedora. 

Au stil, sunt la modă și le poți purta mereu.

Prin obsesia mea pentru pălării de tip Fedora, nu știu cum, am fost transformat într-o zi într-una. 

Nu că mi-a displăcut ideea, dar, la început, nu știam unde mă aflu. 

În prima zi, m-am tot rotit cu privirea peste tot, până am găsit o concluzie. 

Eram în dulapul cu haine. 

Și nu se mișca nimic. 

Plictiseala mă putrezea încet, până m-a adormit. 

Și am dormit mult. 

Să tot fi trecut vreo două, trei duzini de ceasuri, până m-am trezit. 

Apoi am găsit un ceas de piele aruncat pe acolo, după care m-am ghidat. 

În jos, sacul cu ciorapi ținea ușa dulapului deschisă doar ca să intre o rază de lumină ce-mi veni direct în ochi. 

Praful zbura prin rază ca un colibri printr-un cauciuc. 

Și iar mă luă Moș Ene pe la gene…

Când m-am trezit, o bestie îmi mânca puloverul albastru. 

După cum ni s-a predat la orele de zoologie, am identificat monstrul ca fiind o molie. 

Atât de tare m-am speriat că eu voi fi următorul pe lista ei, că m-am rostogolit jos, direct în sacul cu ciorapi ce s-a împins și mai tare în ușă, deschizând-o.

Lumina mă orbi. 

Fugind după mine, toate hainele din dulap căzură peste mine. 

Un băiețel strigă de frică și fugi, împiedicându-se de mine. 

Era o revoluție  totală.

 Băiatul când se ridică, se agăță cu șireturile, fără să vrea, de mine. 

Și fugi copile! 

Trântindu-mă-n cap la fiecare pas, am leșinat de durere….cine știe cât o fi trecut, dar când m-am trezit, o lampă mă fixa cu privirea, un ac cu ață mă îmbrățișa, un croitor înțepându-mă cu el. 

Și de durere am vrut să țip…la ora de pictură m-am trezit, față-n față cu vremea mea, față-n față cu pălăria pe hârtia mea. 

Parcul

     A fost odata, intr-o vara, pe cand pasarile cantau si copiii zburdau, un parc verde, de smarald, frumos si de neuitat...
     A fost odata, intr-o toamna, pe cand pasarile plecau si copiii raceau, un parc galben, de aur, ciudat si uitat...
     A fost odata, intr-un inceput de iarna timpurie, pe cand pasarile mici si incapatanate n-au plecat si inghetau, iar copiii saraci si plapanzi sufereau de frigul naprasnic, un parc maro si uscat, vechi si fara viata, camuflat in decorul de azur.
     Pasarile colorate in curcubeu nu mai cantau divin, sfintind crengile verzi ale copacilor tineri. Copiii fericiti nu mai zburdau in euforie pe iarba turtita de atatia pasi. Parcul nu mai stralucea ca soarele sfant, mereu frumos si imbietor cu parfumul natural.
     Pasarile colorate in curcubeu, care cantau divin, acum suspina in Tarile Calde, dupa casa lor acum rece si pustie. Crengile verzi odata, acum cad putrezite si impietrite pe pamant de pe copacii imbatraniti ce si-au sacrificat pruncii pentru o falsa speranta, de a-i renaste mai tarziu... Copiii ce zburdau bucurosi acum stau inchisi in case si observa mirati pe ferestrele incetosate cum cosmarul lor de-o vara ia viata. Iarba... iarba a fost ciopartita si luata de vant, aruncata spre miazazi, ca o floare ofilita. Parcul ce stralucea ca soarele, atunci frumos si imbietor, acum se afla in miraj in ceata deasa si misterioasa, acum parca o ruina uitata, excavata si furata de artefactele pretuite. Un miros de ploaie da buzna pe poarta, lovitura de gratie...
     Dar nu e ploaie. Nu e o lovitura. Din contra! Din negura noptii intunecate, luna cerne stropi de lumina, fulgi de zapada dulce, moale si racoroasa. O patura placuta la atingere se asterne peste tot, iar totul rasare in renastere!
     Pasarile, acum cu penajul sur, isi canta fericirea si se culca in vis. Copacii acum cu vesminte pale, chefuiesc cu bucurie, alaturi de copiii mesteri, ce fac ingeri si oameni din zapada ce parca are viata.
     Parcul a renascut inca o data, aducand speranta naturii si omenirii pentru un viitor si mai bun, si mai curat, si mai pasnic!