............

Marcel era un om liniștit, ce-și vedea de slujba sa. Acesta făcea, de cele mai multe ori, zeci de lacăte ce nu puteau fi deschise decât de proprietar, cu o anumită cheie, într-un anumit mod; sute de căruțe ce goneau fără cal, în care puteai dormi, atât de puțin zgomot făceau; și mii și mii de unelte, de la topoare mari și ascuțite cu care puteai tăia un stejar vechi de sute de ani dintr-o singură lovitură, la târnăcoape ce te ghidau la pietre prețioase și-și făceau treburile singure, până și ciocane ce băteau cuie de cinci pași, în oțel, dintr-o singură zvâcnire!

Marcel era și puternic! Era așa de plin de mușchi și era așa de mare…Era așa de puternic, că numai el își putea folosi barosul ce și-l făcu singur! Nici oamenii la fel de înalți ca niște copaci nu puteau măcar să urnească barosul, darămite să bată fierul cu el?! Veneau boierii de departe să-l vadă cum dădea cu barosul! Și când Marcel dădea cu barosul, pământul se cutremura, iar boierii fugeau mâncând câmpiile!

Desigur că și Împăratul a auzit de Marcel. Dar Împăratul era un om foarte zgârcit; era atât de zgârcit, că punea până și praful în cutii, cutii pe care le punea în magaziile de sub pământ, unde avea mai mult praf! Și când a auzit Împăratul de Marcel, imediat a trimis vorbă unor soldați să-l aducă numaidecât, să-i facă niște lacăte cu care să încuie cutiile cu praf.