„Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic.” Asta declara filosoful român Constantin
Noica în anul 1944, în Jurnal filosofic,
în legătură cu sistemul educațional din anii '40. Modul de predare, așteptările
de la elevi, materia studiată, toate acestea și multe altele s-au schimbat de
atunci. Dar ideea eseistului mai înainte citat rămâne aceeași.
Căci ceea ce nu dorea Constantin Noica atunci, n-ar fi
vrut nici astăzi – predarea propriu-zisă a materiilor. Încercând să realizăm o
paralelă între „anii care au găzduit cel de-al Doilea Război Mondial” și Epoca
Contemporană, realizăm că nimic nu s-a schimbat din perspectiva marelui filosof.
În general, se predă cu scopul de a transmite informațiile de la profesor la elev.
Cadrul didactic își face treaba, chiar dacă elevii „nu au fost atenți și nu au
înțeles”. Desigur, există fluctuații de la tutore la tutore în modul de
predare, dar majoritatea orelor de curs sunt predate mecanic, forțând elevii „să
tocească” materia studiată.
Contrar celor desfășurate în instituțiile educaționale de
acum, dar și atunci, Constantin Noica era de părere că școala nu trebuia să fie
o instituție, o clădire, o cameră, neapărat. „O margine de cetate”, cum specifică dumnealui, unde tineretul ar
putea veni pentru „a se elibera de
tirania profesoratului”. Dacă într-o așa măsură nu era de acord filosoful
cu modul de educare observat de el atunci, astfel încât să-l considere o
dictatură, atunci ceva trebuia să fie în neregulă! Căci pentru el, profesorii
nu reprezentau biblioteci cu gură. Fiecare om deține un anume nivel de
cunoștințe, iar profesorii de astăzi nu sunt nici ei o excepție. Implicit, nu
ar trebui să acționeze de parcă sunt izvoare vii de cunoaștere, pentru că dacă
un elev le-ar pune o întrebare la care nu ar cunoaște răspunsul și nu ar găsi
un temei suficient pentru a respinge întrebarea, ar evada-o folosindu-și
șiretlicurile dobândite prin maturitate.
„Căci totul și toți
dau lecții. […] Dar nu vedeți că au
și ei de spus ceva, de mărturisit ceva?”
Colectivului celor educați i se ia apărarea în mod direct, punându-i în
balanță alături de colectivul educatorilor. Omul nu se oprește niciodată din a
căpăta informații noi, și cât trăiește învață. De când se naște și află că
lumina, oricât de sfântă ar fi, te poate lovi (la nivelul globului ocular, dar
tot te lovește) și până când se găsește coborât în cavou, descoperind că
întunericul ascunde lumina adevărată câteodată, omul învață. În utopia
maestrului, și elevii aveau un cuvânt de spus, poate chiar un punct de vedere
unic. Din păcate, în vremurile de astăzi, dacă un elev interpretează orice
într-un mod diferit de cel al profesorului său, acesta din urmă de cele mai
multe ori îl condamnă, îi declară că greșește și îl avertizează „să fie mai
unitar cu colectivul clasei sale”. Carevasăzică, să nu mai fie individualist,
să se bage la comun cu „elevii model” care ascultă cu sfințenie vorbele
mentorului în materie, oricare ar fi ele.
Dar nu aș merge atât de departe încât să generalizez
totalitatea profesorilor din această perspectivă, care, până la urmă, a fost declarată în 1944. Da, poate
atunci elevii nu aveau dreptul la exprimare liberă, ci doar să pună
câteva întrebări dacă se socoteau nedumeriți. Dar acum, paralela noastră prinde
contur. Dacă elevii nu găsesc ceea ce caută la dascăli, au permanent accesul la
Internet - cea mai extensivă bibliotecă, cea mai ușor de navigat și singura
care se mărește cu fiecare clipă care trece. De asemenea, elevii nu mai sunt „puși
la colț”, ci chiar invitați de a se da cu părerea asupra celor învățate.
Cadrele didactice au parte de o libertate deplină privind modul în care
tratează temele din programă și pot transmite mai mult decât informații, chiar
putând schimba perspective întregi prin adăugările lor, mai mult sau mai puțin
subiective.
„Suntem doar
mijlocitori între ei și ei înșiși…Stări de spirit, asta trebuie dat altora, nu
conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.” O lume creată după viziunea lui
Constantin Noica ar face cu ochiul oricărui tânăr dornic de a se exprima liber,
descătușat de presiunea noțiunilor teoretice. Totuși, echilibrul conținut acum
în școală este favorabil și celor realiști, cu simț practic, dar și filosofilor
visători, precum maestrul. De aceea ne putem relaxa și zâmbi, simțindu-ne bine
că ne-am cunoscut istoria și am învățat ceva din ea. Pentru că la fel cum
spunea și „patriarhul culturii române” Nicolae Iorga, „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.”
*
Școala este o instituție creată pentru a oferi spații de
studiu pentru elevi sub îndrumarea profesorilor. Majoritatea statelor au
sisteme de educație formală și de obicei obligatorie. În aceste sisteme,
studenții progresează printr-o serie de școli care cuprind școli primare,
gimnazii, licee și facultăți sau universități. Deoarece suntem înrădăcinați cu
gândul în realismul sistemelor școlare contemporane, voi încerca să exprim în
cuvinte, prin prisma propriilor ochi, cum ar arăta…„școala perfectă."
În primul și în primul rând, cred că ar trebui să
specific structura școlii. Este adevărat că școlile care includ învățământul
primar, gimnazial și liceal promovează menținerea prieteniilor pe de peste un
deceniu, dar ce este mai important în studii? Recrearea sau educația
propriu-zisă?
Răspunsul este relativ pentru toată lumea. Unii părinți
și ale lor primogenituri doresc educație de elită, în timp ce alte familii bat
monedă pe crearea unei copilării memorabile pentru fii și fiicele lor. Desigur,
o educație înaltă nu înseamnă neapărat interzicerea distracției, precum nici distracția
nu înseamnă neapărat interzicerea unei educații înalte. De aceea, cred că
structura, de exemplu, a liceelor teoretice care includ toate ciclurile școlare
este una destul de bună. Ele permit 12 ani de educație în aceeași instituție,
dar și eventualul transfer la un alt liceu.
Acum, cum ar trebui să fie modul de predare? Din
perspectiva lui yours truly, elevii
ar trebui să poată alege dacă doresc să participe la orele de curs în afara clasei
(în grădini special amenajate, poate parcuri interioare pe timp rece) sau în
înăuntrul ei. Motivul? Mișcarea creează, sau mai bine spus, îmbunătățește
circulația sângelui, astfel dezvoltând activitatea cerebrală. În afara
clasei, notițele s-ar putea lua pe caiețele mici, precum niște mini-reporteri.
Dar, profesorul ar trebui să mențină disciplina în rândul elevilor, deoarece, după cum bine știm, în astfel de ieșiri avem tendința de a promova
neseriozitatea, neatenția și teribilismul. OK, nu suntem chiar atât de răi.
Suntem inocenți, chiar (Dacă ne priviți cu ochii 99,9% închiși.)!
De asemenea, profesorii ar trebui să aibă un nivel
permanent de interacțiune cu elevii lor. Materia nu ar trebui predată în mod mecanic dacă e vorba de
științe care dau dovadă de logică. Ar trebui ca profesorul să facă în așa fel
încât elevii să vină ei înșiși cu răspunsul corect, exploatând capacitatea
studenților de a gândi logic.
Și, o mică rugăminte. Aș dori transformarea temelor
într-un obiect facultativ. A, a, a! Nu mă confundați cu un ștrengar căruia nu
i-ar putea păsa mai puțin de școală. Decizia și motivul meu se află în
statistici. La momentul scrierii, statul Finlandei deține numărul cel mai
crescut de elevi olimpici la nivel internațional, cel mai bun raport de note
bune per elev și un profesor pentru aproape fiecare 14 elevi (13,8).
Rezultatele bune și dorințele elevilor de a deveni la rândul lor cadre
didactice vin din faptul că temele sunt facultative, iar profesorii sunt mulți
și fiecare interacționează în mod plăcut cu fiecare elev. Eficiența
profesorilor vine și din faptul că pentru a se putea angaja la o instituție
școlară au nevoie de aproape un deceniu de învățământ universitar.
Școala pe care am descris-o mai sus conține mai multe
elemente preferate de mine din mai multe modele de învățământ. Dacă ar fi sa
realizăm o disecție a acestei viziuni, am observa că aceasta conține varietatea
de opțiuni din România, educația „prin mișcare" a lui Aristotel (Acesta le preda
studenților în timp ce se plimbau.), interacțiunea cu elevii promovată de
Socrate (Dumnealui doar dădea indicii discipolilor săi, ajutându-i să ajungă la
un răspuns logic.), disciplina inspirată de școala lui Pitagora (acoliții săi
erau niște fanatici. Căutați pe „Goagăl".) și mai multe elemente din învățământul
finlandez. Ceea ce avem acum este foarte departe de dorința mea, dar cred că
după ani și ani, copiii noștri vor putea participa la un învățământ ideal, unde
ar putea măcar să aleagă ce doresc să studieze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu