A
fost odată ca niciodată, demult, pe vremea poveștilor adevărate, că de n-ar fi,
nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când
se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau,
înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de
oca de oțel și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria
musca pe perete, mai mincinos cine nu crede; când iepurii purtau cornițe și
iezii plete răsfirate, pe când bourul se bătea cu musca, atunci și nu altădată,
niște meleaguri îndepărtate, dar atât de îndepărtate, că nu le vedea nici Luna
când se plimba prin ceruri alături de slujnicele sale stele! Și se spune din moși,
strămoși, că nu le puteau vedea nici străjerii nori îmbrăcați în zale sure,
deoarece acele pământuri erau înconjurate de mări și oceane cunoscute doar de
Domnul nostru Dumnezeu, și norii, oricât de aroganți ar fi fost ei, nu se încumetau
să traverseze acele ape sfințite de Dumnezeu. Și doar două astre aveau curajul și
abilitatea să le treacă zi de zi, noapte de noapte,pentru a ne lumina nouă
calea, și se spune că acele astre nu erau nimeni altele decât mândrul Soare și înțeleapta
Lună!
Soarele și Luna erau cei ce auzeau tot ce era
vorbit, fie zi, fie noapte. Se plimbau etern pe ceruri, deseori deghizându-se și
vizitând pământenii. Erau de-o frumusețe și asemănare izbitoareși nu puțini
erau cei care-i credeau gemeni. Soarele își lega pletele blonde în raze solare,
coroana sa o auroră care sclipea alături de ochii săi ca focul. Luna dădea
lumina prin pielea sa palăși mătăsoasă, părul ei întunecat stând liber până la
coate.
Și
zvonit e faptul că mândrul Soare e născut de pe acele insuleși pleca de acolo
pe ceruri doar cu carul său tras de boii crescuți din flăcări și hrăniți cu
jarși de aceea acele insule sunt numite Imperiul Soarelui Răsare!...Doar că poporul
nipon își jelea toate zilele trăite pe acest pământ, pentru că de trei duzini
de răsărituri și de trei duzini de apusuri, abia dacă erau văzute și
astea, Zâna Primăverii fu izgonită de pe
lumea asta, norii îmbrăcați în zale întunecateîncețoșând bolta cerului! Și
chiar dacă Soarele își arunca razele ca sulițele în norii blestemați în fiecare
zi, cei din urmă mereu se ascundeau în spatele scuturilor furtunoase. Câteodată
o rază vitează scăpa printre scuturi și târa cu ea un nor pe pământ.Doar așa știa
omenirea că Soarele mai trăia.
Totuși,
fără căldura soarelui, pe pământ își făcu loc zăpada înfiorată, dezbrăcând
copacii de frunzele pe care le mai aveau și acoperindu-i cu substanța înghețată.
Și era zvonit nu doar în Imperiu, ci în toate colțurile lumii, căîn umbra
norilor stătea Vrăjitoarea Iernii, orchestrând această invazie nesfântă. Această
vrăjitoare era legendară pentru magia ei neagră care corupea orice arbore, pânăși
stejarii semeți și pentru zmeii care o slujeau cu loialitate oarbă. Sincer să
fiu, dragă cititorule, nimeni nu știa, nimeni nu știe, cum o ființă o putea
sluji pe Vrăjitoarea Iernii.
Și
ce e curios, este faptul că nici Luna, cu toate vrăjile și magia pe care o
practica, nu putea fi văzuta pe cer, chiar dacă se știa că Soarele și Luna se învrăjbeau.
Și se va fi scris despre lipsa celor doi
aștri în cărțile religioase, pentru cățăranii de rând începură să-și piardă
frica de Dumnezeu din cauza lipsei luminii sfinte și preoții se rugau în
fiecare moment ca Dumnezeul nostru să le dea putere Soarelui și Lunii ca să răzbeascăîmpotriva
întunericului și celor nesfinte.
Iar ruga preoților avea să fie ascultată,
deoarece, într-o dimineațăîntunecată, când Luna fugi spre miazănoapte, fugărită
de șapte nori, Soarele își dădu seama că razele sale nu puteau străpunge zalele
norilor. Și, mări, își mână boii într-o peșteră ascunsă după trei copaci, ca să
poată medita în pace. Și legenda pe care ți-o zic, drăguțule, spune că Soarele
alese această peșteră pentru ca cei trei copaci care o ascund să-i fie sfetnici
de încredere.
“Copăcel
de fag,
Mult
zice cu drag;
Copac
de stejar,
Mult
zice cu har;
Copăcel
de soc,
Mult
zice cu foc!
După
cinci ceasuri în care Soarele se consultă cu cei trei copăcei în privința
norilor, aceștia fură de acord că doar o sabie putea să spargă scuturile
norilor negri, și acea sabie era Katana lui Roșu-Împărat, marele conducător al
Imperiului Soarelui-Răsare și unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun
prieten al Soarelui. Soarele trebuia să meargăîn vizită la curtea împăratului și
să negocieze asupra unui târg pentru spadă, dar, cum o babă deșteapta zise odată,
“ochii care nu se văd, se uită!”, și Soarele nu mai știa unde era curtea lui Roșu-Împărat.
Copăceii interveniră și-i spuseră că dintr-un singur loc putea fi văzut Palatul
Sângeriu, locul unde se afla curtea împăratului, și acel loc era vârful
Muntelui Fuji.
Soarele
afirmă posibilitatea acestui plan, și zise:
- Vă mulțumesc, străluciți arbori, pentru că v-ați împărțit
înțelepciunea cu mine! Pentru această faptă, n-am mod mai bun de a vă răsplăti,
decât prin a va însemna ca frați de-ai mei, punându-mi trei dintre cele mai
viteze raze ca să vă păzească până când nu voi mai lumina lumea!
Zis
și făcut. Astfel, după ce Soarele își luă rămas bun de la arborii străluciți,
acesta biciui pământul o dată iar boii săi o luară la goană către muntele
legendar. Marea de nori care îneca piscul semeț anunța o bătălie de neuitat,
dat fiind faptul că norii aveau avantajul în altitudine, dar Soarele era o forță
care nu trebuia subestimată. Acesta își opri boii la poalele muntelui, se dădu
jos din carul auriu, își scoase din tolba una din infinitul de raze pe care le
avea si o arunca spre norii care acaparau vârful muntelui. Un nor fu trântit și
se rostogoli de pe munte, zalele sale zăngănind în timp ce se lovea de scutul
negru. După ce ajunse la picioarele Soarelui, acesta din urmăîi luă scutul vrăjit
și se pregăti de contra-atacul norilor.
O
ceață neagră, imensă, le luă locul pe cer, rezultatul urei lor oarbe. O furtună
aprigă, tunând sălbatec, fulgerând cu furie și plouând cu lacrimi de sânge se
aruncă peste Soare, scutul protejându-i aurora sclipitoare. Ceața se coborî
peste noroi, luându-și forma de muritor: un gigant în armura întunecată, cu
trei capete și trei coifuri înfricoșătoare, urlând un blestem zmeiesc în timp
ce-și lovea pieptul cu buzduganul într-un ritual satanic. Soarele nu se covârși,
ținându-și scutul cu o mânăși cu cealaltă aruncând cu razele ascuțite în zmăul înnebunit,
pășind încet spre el, având grijă să nu fie zdrobit de loviturile buzduganului.
Și
se bătură zi de varăși noapte de iarnă, de crescu iarba cât zimbrul și ursul păcăli
vulpea, până când Soarele ajunse lângă zmău ți se luase la trântă cu el, aruncând
și scutul, și razele. Și se bătură ei pe întuneric, și Soarele se opinti și-l
trânti pe zmău în noroi până la genunchi. Zmăul se ridică urlând, și-l trânti
pe Soare în nămol până la brâu, de se enervă Soarele cumplit. Se răsări arzând,
și-l apucă pe zmău, cât de mare era el, îl ridică de pe pământ și-l aruncăîn
ceruri, ca atunci când se trânti pe pământ ajunse în noroi până-n gât. Atunci
Soarele se scuturase de pământ, își chemă boii și se urcăîn car, urmând să-l
calce pe zmău pe cap până-l făcu una cu pământul, și la propriu, și la figurat.
Mai
liniștit după bătaia copioasă, Soarele porni la plimbare către vârful muntelui,
discutând din când în când cu felurite animale cunoscute lui, precum Iepurilă:
-Bună
ziua, Iepurilă! Ce cauți pe la munte, dragule?
rosti Soarele răspicat dar cu blândețe.
-Bună
deloc! Iaca, nenea Soare, mă jucam la câmpie și când-colo Vulpea sare dintr-un
spic de grâu să mă mănânce! spuse agitat micuțul.
-Cuscra
Vulpe a sărit la harță? Nu te cred. Parcămi-a zis căva avea o treabă doar cu găinile
oamenilor de acu’ încolo.
-Ba
da, ba da, crede-mă, nenea, am văzut-o cu ochii mei! M-a fugărit până aici șireata,
mă jur!
-
Și unde-i coana acu’?
- La
câmpie…
Soarele
abia își mai ținea râsul în el. Nu doar că Iepurilă avea blana albăși zvârcolită(ori
de frică, ori că așa l-a lăsat Dumnezeu) din cap până-n picioare, dar era și cu
ochii roșii-n căpățână, tremurând mai rău ca salcia-n vânt.Și mai și vorbea ca
Păcală.
- Iepurilă, mulțumește-i Domnului că nu ți-a
dat talentul de a cuceri femeile.
- A, da’ de ce?
- Că dacă întâlneai o fată, și îți făceai o
droaie de iepuroi mai mititei cu dânsa, erau toți mâncați de nebuna cu blană sângerie
până acuma.
- Da’ ce as fi putut face atunci?!
- Iepurilă, doar ne știm de când am început să-ti
luminez capu’ ăla sec al tău. Nu puteai să mă cauți, sau să mă strigi? Fugi
ca…iepurele.
- Să mă scuzi, jupâne, da’ mă gândeam că mai
bine îmi mai fac eu o casă la munte, decât să stau la câmpie. E și priveliștea
mai frumoasă, aerul mai curat…
- Iepurilă, te rog eu taci din gură că n-am
timp să râd de tine. O să vorbesc eu cu Cuscra Vulpe, da’ du-te odată acasă, săracule.
Ce sa fac săracul? S-a dus înapoi la vale cu
coada între picioare. Dar de parca Soarelui îi păsa de Vulpe sau de Iepurilă?
Omenirea nu mai avea lumină și el trebuia săîmpace două dobitoace. Atâta îi mai
trebuia lui. Mai discută la repezeală cu Conu Urs, cu Râsul și cu sălbaticul de
Cocoș.
Ajuns
pe vârful lui Fuji, Soarele respiră adânc. Se vedea în depărtare jumate de
Imperiu, cu tot cu dealurile și munții îndepărtați. Pădurile se întindeau ca niște
coliere de smarald nemărginite, lacurile sclipind odată ce Soarele își dădu
drumul la raze ca să lumineze văile. Lumina se revărsă la viteza sa, focurile
fiind stinse odată cu începuturile râsetelor și strigărilor popoarelor
japoneze. O fortăreațăîndepărtată, Cetatea Sângerie, își aruncăîn aer butoaie întregi
de praf de pușcă, luminile multicolore inundând cerurile. După toata munca
Soarelui, o mică parte a lumii avea lumină. Soarele văzu că lumina era bună, și
Soarele era fericit. Dar Soarele nu-și luă o zi liberă, ci își făcu o cruce și
murmură o rugăciune în genunchi, ridicându-se în timp ce o pereche de aripi arzânde
se deschideau semețe. Se aruncă de pe munte cu încredere și zbură alături de
razele sale, boii instinctiv trăgând carul către stăpânul lor.
După
nici un ceas de plutit, Soarele ateriză pe o turlă a Cetății. Samuraii,
shinobi, daimyo și alți pretendenți ai titlului de Shogun, titlu purtat doar de
Roșu-Împărat, urlau în gura mare măreția Soarelui și se închinau lui. Roșu-Împărat
ședea pe tronul său de jad, zâmbind blând. Acesta respirăîncetși apoi strigă ca
să se audăîn toate pământurile stăpânite de el:
- Pentru curajul și demnitatea de care a dat dovada marele
nostru Soare, îmi declar abdicarea în favoarea sa, pentru a ne conduce în lupta
împotriva Iernii și salvarea Zânei Primăverii!
Poporul
muți. Arogantul lor Shogun, semizeul lor mândru, renunța la tron doar ca un astru
să-i poată conduce în luptă. Adevărul e că Soarele merita a fi Împărat nu doar a Imperiului, ci a tuturor
meleagurilor pe care le lumina, dar ce s-a spus, așa a rămas.
Nobilii
fugiră spre barăci, orășenii și țăranii își căutară furcile, topoarele și coasele,
iar Roșu-Împărat se ridică de pe tron și păși către Soare, scoțându-și sabia
din teacă. Legendara sa Katana din obsidian, făcuta cu mânerul de corn de
rinocer și forjatăîn flăcările dragonilor, încrustată cu rubine și safire,
zvonită a fi fost făcută cadou de la un anume Prâslea, mai mult cunoscut în
Carpați decât în Imperiul Soarelui Răsare, doar ea și nimeni alta, era oferită
Soarelui.
Și
oricât de sfânt ar fi fost Soarele, acest făcu o plecăciune în fața fostului împărat,
și apucă sabia cu putere. Ținea în mână sabia care luase dacă nu un milion de
suflete blestemate, spada unui credincios slujitor al Domnului și obiectul ce
avea să izgonească Iarna de pe lumea asta.
Până
să termine Soarele și Roșu-Împărat de a se mulțumi unul pe celălalt (Așa era în
rândurile nobilimii.), trei sferturi de popor cu ochii semi-închisi era protejat
de zale, armat cu săbii și prezent în fața Soarelui. Dar înainte ca Soarele să
poată să zică “Fâs!”, de pe dealuri se ridică furioase numeroase oștiri înghețate.
Nori
cu zale întunecată, copaci înghețați și cu rădăcinile scoase, zmei nebuni și
ne-nebuni, toți sub umbra Vrăjitoarei Iernii, o babă urâtă cu spume, cu părul
sur și încâlcit în bucăți de gheață, piele incoloră cu crustă tare ca piatra, îmbrăcatăîn
cârpe reci, care urla vrăji țigănești, celtice și naiba mai știa, de se zguduia
pământul, țipau copiii de fricăși murea iarba de spaimă!
Legată
cu frânghii tăioase plângea biata Zână a Primăverii, strânsă într-o mână de un
zmău hot de prințese, regine și cosânzene (O profesie josnică, dar profitabilă).
Abia se mai stăpânea să nu țipe de frică, dar apoi văzu oștirea din Cetatea Sângerie.
Atunci își domoli emoțiile și începu a spune șoapte magice, șoapte care, nici
eu nu știu cum, pentru că n-am fost la Hogswarts sau la vreo școalăînaltă, încurajau
soldații, făceau armele mai ascuțite și mai aerodinamice și alungai spiritele
rele. Vrăjeală.
Nici
armata sfântă, nici Roșu-Împărat, nici Soarele nu erau speriați. Nebunia începu
când un țăran înalt, de nici șaisprezece ani, începu să urle și oștirea începu
atacul. Soldații Iernii plecaserăși eu de pe dealuri, dar din cauza vrăjilor
iernii, se împiedicau și ajungeau în propriile săbii, se înrădăcinau sau doar
fugeau de frică. Totuși, bătălia fu una măreață, demnă de cronicile scribilor
regali, asta era sigur.
Se
tăiară, se zdrobiră, se luară la trântă, se înjurară, își puneau piedici unul
altuia, se aruncau, se rupeau, înnebuneau, dar sigur se băteau! Roșu-Împărat,
cu mâinile goale rupse crengile unui stejar corupt și-i făcuse o scorbură cu șutul.
Soarele călca în picioare zmeii cu carul său înflăcărat, razele sale arzând
norii din interior. Și se speriase Vrăjitoarea tare când văzu asta, și când oștirile
sale furăînfrânte, începu a plânge panicată, supăratăși cu mândria călcatăîn
picioare, de se înnecase cu propriile lacrimi și se rupse în bucăți mititele de
ciudă, doar cârpele rămânând întregi pe ea.
Zâna
Primăverii se dezlegă singură, se ridică fericită și îmbrățișă Soarele, cu toată
căldura și pasiunea pe care o emana. Și popoarele începură a râde, pentru că
norii nu mai încețoșau cerul, zăpada se topise și copacii morți se făcură rădăcini
pentru copaci noi. Și se spune că toți începură a dansa pe leșurile zmeiești,
dregătorii de rând aducând băuturi exotice, mâncare gustoasăși lăutari străini.
Și
legenda spune căîncă danseazăși chiuie și zi si-n noapte, de nu ar fi obosit
s-ar fi luat o scurta pauza. Si am incalecat pe-o capsuna, si, din pacate, v-am
spus o mare minciuna!
Fin
