De când mă știu, odată cu
prima zi de „Răpciune” revine un sentiment de înfiorare. O groază care parcă
dăinuie în aer, un gaz pe care îl consum fără să vreau, un oxigen care ar face
pe oricine să ruginească. E adevărat, nu-mi plac sezoanele reci. Dar asta nu
înseamnă că emoțiile pe care le simt fără să vreau sunt argumentate. Nu.
Pentru o sută de zile, în
jur de, mă scald în căldură. Ipocritic încerc să
mă descotorosesc de ea atunci când ajunge să mă enerveze, udându-mi cămășile și
trezindu-mi oboseala. Dar nu sunt acea babă care se plânge fără pic de
efemeritate unui pasager inocent de căldură într-un mijloc de transport în
comun. „Vai maică, ce ți-i cu căldura asta…Vai, de n-ar veni toamna odată, să
beau un must proaspăt călcat de nepot-miu, că na, eu nu mai pot, cu oasele
ast-oh, uite-mi oprirea, cu bine, fetiță!” Și zoom! pe ușa autobuzului afară,
fără pic de respect pentru Flash. Nu.
Îmi place să cred că
divinizez vara. Îmi place să cred că divinizez vara, la fel cum îmi place să
cred că sunt un amator al artei gentilomilor. Că e plăcut să adorm cu orele pe
balcon, în soare, asemenea bunicului, Dumnezeu să-l ierte. Că mi-e bine să
citesc în leagăn, dominat de lumina parcă vulcanică, care câteodată îmi face
sângele să zăbovească doar pe afara nasului păcătos. Că e distractiv să meditez
cu picioarele în piscina plină de suflete zgomotoase, vântul biciuindu-mi
spatele abia scos din apă, tremurând, reamintindu-mi și reamintindu-mi de
toamna care vine, dar nu să trăiesc aievea acea toamnă! Nu.
Stai puțin, să-mi iau o
jachetă pe mine.
Scuză-mi absența. Mă
înțelegi.
Vara. Mama lunilor
Cireșar, Cuptor, Gustar…Mama mea, dacă e să privesc lucrurile dintr-o
perspectivă eminesciană (Și nu spun asta pentru că prietenii îmi spun „Emi”). O mamă care nu prea are grijă de mine,
dar îmi oferă toate condițiile necesare pentru a supraviețui și prospera timp
de o sută de zile. „Ce frumoasă e vara!” „Bine ai revenit, vară!” Uite așa
terminam toate compunerile la română în clasele mici, când ne dădea învățătoarea
teme creative și creaționiste. Și nu pentru că așa o făceau toți colegii. Nu.
Acela era modul cel mai
expresiv de a mă confesa anotimpului că îl iubesc, incapabil de a iubi până
atunci. Un Mic Prinț eram și eu, complimentându-mi floarea de care aveam să mă
despart în curând.
Stai puțin, să închid
geamul. L-am lăsat până acum deschis, să se aerisească de atâta căldură, dar
acum nu mai e temperat, ci chiar rece în camera mea, biroul oropsit de lumina
nopții premature încă de acum. D-asta a trebuit să-mi pun eu jacheta pe mine!
Poate pot s-o dau jos acum…
Scuză-mi absența. Mă
înțelegi.
Poate nu ești rac ca mine,
dom’ne, să iubești mult prea mult pe cea care oricum e
temporară. Poate nu privim din aceeași perspectivă, domnișoară, și ai vrea
să-mi spui că va reveni ea, odată!...Poate mă consideri boem, dragă doamnă, și
mă acuzi că dramatizez. Dar poate eu sunt exact ceea ce nu trebuie să fiu, și
voi exprima ceea ce simt, fără să-mi pese dacă ea vine, nu vine, dacă e
temporară, permanentă, dacă sunt prost sau nu că-mi pasă de ea sau altele. Până
la urmă, vorbim de vară, nu?
Ud florile. N-am altceva
de făcut. Din fântâna care adineaori zămislea noroi, secată, acum scot găleți
pline ochi cu apă chioară, dar cu gust corupt. Apa care acum ceva timp era o
atingere proaspătă atunci când îmi îneca degetele acum e o prezență pe care o
doresc absentă, trimițând fiori mesageri pe șirele spinări, aprinzând focuri,
alarme, că ceva vine. Aștept puțin,
și văd prieteni care se plimbă cu bicicletele zglobii pe autostrada abia uscată
de ultima ploaie. Înainte mergeau mai repede, să se lupte cu vântul care le
oferea puteri noi, pedalând și mai tare, luptându-se și mai viteji,
împuternicindu-se și mai mult, pedalând și mai!...
Acei prieteni acum se plimbă alene. Unii nici nu mai sunt pe biciclete.
Dar cu sau fără locomoție asistată, toți sunt cu o bluză pe ei, brațele lor
destoinice acum acoperite, parcă înmormântate, cu vălul pe ochi, legănându-se
paralizate spre drumul puloverului, gecii, a cavoului stilat. Vedeam adeseori
un amic atletic, mai ceva ca Făt-Frumos! Cu BMW-u’, cu suta pe DN-28, vâjâind
geamurile în termopane, cu bicicleta proaspăt unsă, dând din picioare la fel
cum ai da din pumni asupra celui mai urât om de pe mapamond, un drag de Gulliver,
pe scurt!
Acel amic
traversează drumul cu gașca lui de prieteni, pe jos, desigur, brațele lui
vânjoase și ele acoperite de vălul tomnatic.
Și nu că fizicul lui ar fi ipocrit, mușchii ăia doar de fațadă. Nuuu, să
te iei de mine, că-l chem pe amicul menționat să-ți prezinte ce fațadă are! Dar
și mușchii lui sunt acoperiți de piele, piele care oricât de bronzată e, și ea
simte briza apusului gânditor de peste dealuri.
Normal că nu-mi convine
apa de pe piele acum, când mi-e urât cu temperatura asta, așa că iar ar trebui
să mă scuz, iar să-mi iau jacheta, că acum stau afară, să termin activitatea și
să reintru la birou, iar să-mi dau jacheta jos, că sunt înăuntru!
Mă mai poți înțelege? O mai poți înțelege?
Ei, să-ți spun de-acum și
pe cine, că numai dacă ești prost poți citi ce scriu eu, hă?! Mi-e groază,
să-mi pice degetele cu care scriu dacă nu, mi-e groază de pielea de găină
crescută nu de versuri care ating acasă, de melodii importante, de priveliști
paralizante, ci de vântul acesta nebun! Mi-e groază de momentul când mi-am pus
mâinile pe genunchi și m-am ridicat din pat, simțind paranoia asigurată că
degetele mele parcă erau înghețate, sincronizându-se totodată cu revelația că
și degetele de la picioare simpatizează cu temperaturile reci! Mi-e groază de
ventilatorul care domnește sombru în
dormitor, fără pic de mișcare, dar care totodată ar putea să-mi dea și el o
doză de frig! Mi-e groază, mi-e groază, mi-e groază!
Mi-e mai groază decât de
filmul acela horror cu păpușa! Mi-e mai groază decât de bunica deghizată în
vrăjitoare de anul nou! Mi-e mai groază decât de tata care se prefăcea mort
când ne jucam de-a bătaia, când eram mic! Mi-e mai groază decât de prima
despărțire, mi-e mai groază decât de rușinea publică, mi-e mai groază decât de prostul
care ar putea afla oricând ceea ce cred eu de fapt!...
…și nu e acea groază care
te face incapabil de a te mișca, de a-ți agita ochii-n cap, de a-ți rupe
damblagia din stare.
Nu.
E acea groază care-ți
apasă molii-n stomac, nu fluturi, atunci când stai pe scaun mai mult de
jumătate de oră. E acea groază care-ți păzește în gură, acel gust de cadavru pe
care îl ai când nu vorbești mai mult de 12 ore, acel gust pe care-l ai după ce
te trezești dintr-un coșmar. E acea groază care te face să vrei să-ți ucizi
sperietoarea cu cuțitul de plastic neascuțit cu care abia ți-ai întins untul,
acea groază care te împinge spre furie, furie
care dorește cu ardoare să privească asupra sângelui sperietoarei, chiar dacă
sperietoarea n-are stare de agregare, acea groază care te face să acționezi, să
nu mai vrei, să nu mai vrei, să nu mai vrei!
Mi-e frică. De. Toamnă.
Asta-i, da?
Îmi vine să plâng când ies
din casă după ce mă trezesc și văd că acea câmpie care parcă era etern verde e
acum cu broboane aurii, parcă ciuruită de ciumă. Mă fac să oftez zilele care
pornesc astfel, zgomotul frunzelor verzi, dar uscate zăngănind de-acum turbate
în vântul înalt, acompaniindu-mi starea. Să mori, nu alta, când vezi o frunză
galbenă, decedată pe pajiști. „Omule, e secetă, d-aia se usucă.” Nu mă „omule”
tu pe mine, chiar dacă ai avea tu dreptate, frunza aia tot e prevestitoare, lua-u-ar naiba să o ia! Tu nu vezi tulpinile însetate,
aurii, cu petale obosite atârnând spânzurate? N-auzi vijelia trecătoare în miez
de noapte? Nu vezi! N-auzi! Că tu dormi, visezi melancolic la vacanțele la mare, la băuta aia
de vineri, la fosta care postează citate pe Instagram, la dracu’ știe ce!
„Și-acum
să nu mai dormim, sau cum?”
Îmi pasă?
Spun doar că nu observi iminentul, ș-asta-i Grrrrrav, cu „G” de tipar! Dar mă
rog, somnul e important, tonifiază lobul occipital, gâdilă subconștientul,
pipăie cerebelul, mai știu eu ce face, că mă pricep la asta, să scriu ce
citești tu acum, nu să diagnostic prostia fizică cu stetoscopul și seringa!
Okay, poate mă descarc pe cine nu trebuie. Dar dă-o-ncolo de treabă, de ce
sunt eu mereu singurul care urăște plecarea verii (ca să nu spun „venirea
toamnei”)? De ce nu simpatizează nimeni cu mine? Am descoperit acum ceva timp
cântecelul acela, „September”, de la Earth, Wind & Fire, care începe cu
faimosul:
„Do you remember the
21st night of September?
Love was changing the minds of
pretenders
While chasing the clouds away”
Mă rog, și continuă așa cântecul, în
ritmuri Rhythm’n Blues, R&B, o adevărată capodoperă muzicală, desigur! Dar
nu mă face să complotez alături de „Zâna Toamnă” invazia merelor, perelor,
gutuilor, strugurilor, vinului și așa mai departe. Uită-te și tu la versuri!
Vezi tu ceva legat de frunze uscate, de iarbă galbenă, de vânt enervant și
jachete necomfortabile (nu mă refer la hanorace. Alea-s o binecuvântare)? Nu,
ci doar o strofă care face referire la tema iubirii, dacă ți-e lene să cauți
versurile complete pe net.
Ah, și ultimul vers se referă la faptul
că iubirea fugărea norii. Mă rog, iubirea de-acum nu-i ceva Zeus sau Thor, să
fugărească propriu-zis elementele analizate de meteorologie. Dar se vrea a
însemna că dragostea face vremea năprasnică să treacă mai ușor!...
…adică iar să mă prostesc? Iar să mă
îndrăgostesc? Iar să stau cu nopțile să chat-uiesc o tipă, numai ca apoi să-și
dea arama pe față și să mă enerveze, că de surprins nu mă mai surprinde nimic.
Nici nu deschid subiectul, că n-am o treabă cu sexul opus, ci cu „Zâna Toamnă”.
„Zâna Toamnă”…Mânca-te-ar focu’ să te
mănânce! Da’ ce am eu nevoie de echilibru meteorologic?! Da’ ce am eu nevoie de
trecerea pașnică a anotimpurilor?! Da’ ce am eu nevoie de nebunia asta?! Că la
asta am ajuns cu concluzia, vorbind cu tata, acum un an. Poți să tolerezi
ocupația toamnei, sau să o dușmănești, înnebunind de-a totul în culmea
depresiei și a urii. Mă rog, nu m-aș defini ca un păstrător al păcii, un
porumbel sur, o eminență gri, că am urât și voi urî destule lucruri și oameni
de-acum și până când o să mă prindă toamna și pe mine! Încerc din răsputeri să
fiu pacifist dar omule, de când se termină zilele de iulie începe să mă apese
ceva pe umeri și pe inimă! Când apuc pe 31 august, iscodesc cu mișelie pe
soarele care se pregătește ‘mumos să plece din fostele ținuturi daco-romane,
plecat pe la Ecuador să joace brazilianca, ce-o mai face el, mama lui de soare…
Dar nu e totul ură, furie, scuipat,
bătut. Nu. Acum e o anumită emoție. Un sentiment de resemnare la ce a fost și
la ce va reveni peste mult, mult timp. O satisfacere legată de faptul că mi-am
petrecut cele o sută de zile în mod calm, calculat, dar și distrat și euforic! N-aș
numi-o melancolie sau dor, căci mă simt mai neutru acum, descărcat de orice
confesiune pe care mai aveam să o șoptesc tastelor de laptop. Cred că e o
anumită deschidere către timp. O invitație. N-aș refuza câteva alte clipe de
vară. Alte momente de recuperare sufletească la pieptul gol, cu fundul pe
pervazul geamului și cu lumina lunii în ochii umezi de fericire. Alte vorbe
schimbate cu bruneta cu ochelari care avea acel „Je ne sais quoi”, sau cu
roșcata care deborda de atâta energie pe plajă! Alte sărutări în căldură de
Cuptor, și mii de fire de păr așezate pe pieptul care se ridică și coboară
lent, semnalând somnul amândurora în întuneric.
Dar știi ce?
Oricât de capabil aș fi de a mai
înfrunta țânțarii care mă mâncau de viu, muștele care mă enervau cumplit când se
așezau tacticos pe sandwich-ul meu, bondarii pe care îi călcam nebun cu talpa
și de care fugeam în pași agitați, oricât de dornic aș fi de a mai păși în
picioarele goale pe nisipul rece la miezul nopții, îmbrățișat cu prietenii pe
malul mării negre cu totul, apa sorbindu-ne din genunchii atinși de reflux,
urlând cântece preaiubite în timp ce călcam prin apă, beți cu sentimentul care
ne făcea să ne simțim infiniți, oricât de ofticat aș fi câteodată…
…las’ că vine proasta înapoi, a mai
făcut d-astea cu mine. Lasă, sărutări poți să ai și de Crăciun! Lasă, că vinul
ți-e dulce și cu geaca de piele pe tine! Lasă, că o să-ți fie dor și de briza
posedată care te spăla atunci când ieșeai de la sala de sport!
Lasă, vară. Du-te, mamă, și ai grijă și
de frații mei din America! Du-te, că mi-oi găsi eu un palat de gheață în care
se te uit. O să-mi fie dor de tine când o să-mi prind țurțuri la unghii și n-o
să pot dormi nu din cauză că vreau să mă distrez, ci că o să mă omoare tusea! O
să-mi fie…dar și ție o să-ți fie de mine.
Momentan, am o poftă nesfântă să mă cert
cu bobocul cocalar și să mă-njur cu colegul de-o viață, arătându-ne iubirea de
adolescenți. Să-mi pieptăn părul și să mi-l dau cu ceară, și să-mi pun geaca de
piele și bocancii pe mine. Să adorm cu mâna pe sus la istorie, și să-mi iasă
ochii din cap de uimire la română. Să, să, să. Numai să vină. Să se așterne
peste mine. Și să-mi facă cu ochiul.
Toamna, nebunilor.
