Prevestiri

            De când mă știu, odată cu prima zi de „Răpciune” revine un sentiment de înfiorare. O groază care parcă dăinuie în aer, un gaz pe care îl consum fără să vreau, un oxigen care ar face pe oricine să ruginească. E adevărat, nu-mi plac sezoanele reci. Dar asta nu înseamnă că emoțiile pe care le simt fără să vreau sunt argumentate. Nu.

            Pentru o sută de zile, în jur de, mă scald în căldură. Ipocritic încerc să mă descotorosesc de ea atunci când ajunge să mă enerveze, udându-mi cămășile și trezindu-mi oboseala. Dar nu sunt acea babă care se plânge fără pic de efemeritate unui pasager inocent de căldură într-un mijloc de transport în comun. „Vai maică, ce ți-i cu căldura asta…Vai, de n-ar veni toamna odată, să beau un must proaspăt călcat de nepot-miu, că na, eu nu mai pot, cu oasele ast-oh, uite-mi oprirea, cu bine, fetiță!” Și zoom! pe ușa autobuzului afară, fără pic de respect pentru Flash. Nu.

            Îmi place să cred că divinizez vara. Îmi place să cred că divinizez vara, la fel cum îmi place să cred că sunt un amator al artei gentilomilor. Că e plăcut să adorm cu orele pe balcon, în soare, asemenea bunicului, Dumnezeu să-l ierte. Că mi-e bine să citesc în leagăn, dominat de lumina parcă vulcanică, care câteodată îmi face sângele să zăbovească doar pe afara nasului păcătos. Că e distractiv să meditez cu picioarele în piscina plină de suflete zgomotoase, vântul biciuindu-mi spatele abia scos din apă, tremurând, reamintindu-mi și reamintindu-mi de toamna care vine, dar nu să trăiesc aievea acea toamnă! Nu.

            Stai puțin, să-mi iau o jachetă pe mine.

            Scuză-mi absența. Mă înțelegi.

            Vara. Mama lunilor Cireșar, Cuptor, Gustar…Mama mea, dacă e să privesc lucrurile dintr-o perspectivă eminesciană (Și nu spun asta pentru că prietenii îmi spun „Emi”). O mamă care nu prea are grijă de mine, dar îmi oferă toate condițiile necesare pentru a supraviețui și prospera timp de o sută de zile. „Ce frumoasă e vara!” „Bine ai revenit, vară!” Uite așa terminam toate compunerile la română în clasele mici, când ne dădea învățătoarea teme creative și creaționiste. Și nu pentru că așa o făceau toți colegii. Nu.

            Acela era modul cel mai expresiv de a mă confesa anotimpului că îl iubesc, incapabil de a iubi până atunci. Un Mic Prinț eram și eu, complimentându-mi floarea de care aveam să mă despart în curând.

            Stai puțin, să închid geamul. L-am lăsat până acum deschis, să se aerisească de atâta căldură, dar acum nu mai e temperat, ci chiar rece în camera mea, biroul oropsit de lumina nopții premature încă de acum. D-asta a trebuit să-mi pun eu jacheta pe mine! Poate pot s-o dau jos acum…

            Scuză-mi absența. Mă înțelegi.

            Poate nu ești rac ca mine, dom’ne, să iubești mult prea mult pe cea care oricum e temporară. Poate nu privim din aceeași perspectivă, domnișoară, și ai vrea să-mi spui că va reveni ea, odată!...Poate mă consideri boem, dragă doamnă, și mă acuzi că dramatizez. Dar poate eu sunt exact ceea ce nu trebuie să fiu, și voi exprima ceea ce simt, fără să-mi pese dacă ea vine, nu vine, dacă e temporară, permanentă, dacă sunt prost sau nu că-mi pasă de ea sau altele. Până la urmă, vorbim de vară, nu?

            Ud florile. N-am altceva de făcut. Din fântâna care adineaori zămislea noroi, secată, acum scot găleți pline ochi cu apă chioară, dar cu gust corupt. Apa care acum ceva timp era o atingere proaspătă atunci când îmi îneca degetele acum e o prezență pe care o doresc absentă, trimițând fiori mesageri pe șirele spinări, aprinzând focuri, alarme, că ceva vine. Aștept puțin, și văd prieteni care se plimbă cu bicicletele zglobii pe autostrada abia uscată de ultima ploaie. Înainte mergeau mai repede, să se lupte cu vântul care le oferea puteri noi, pedalând și mai tare, luptându-se și mai viteji, împuternicindu-se și mai mult, pedalând și mai!...

            Acei prieteni acum se plimbă alene. Unii nici nu mai sunt pe biciclete. Dar cu sau fără locomoție asistată, toți sunt cu o bluză pe ei, brațele lor destoinice acum acoperite, parcă înmormântate, cu vălul pe ochi, legănându-se paralizate spre drumul puloverului, gecii, a cavoului stilat. Vedeam adeseori un amic atletic, mai ceva ca Făt-Frumos! Cu BMW-u’, cu suta pe DN-28, vâjâind geamurile în termopane, cu bicicleta proaspăt unsă, dând din picioare la fel cum ai da din pumni asupra celui mai urât om de pe mapamond, un drag de Gulliver, pe scurt!

            Acel amic traversează drumul cu gașca lui de prieteni, pe jos, desigur, brațele lui vânjoase și ele acoperite de vălul tomnatic.  Și nu că fizicul lui ar fi ipocrit, mușchii ăia doar de fațadă. Nuuu, să te iei de mine, că-l chem pe amicul menționat să-ți prezinte ce fațadă are! Dar și mușchii lui sunt acoperiți de piele, piele care oricât de bronzată e, și ea simte briza apusului gânditor de peste dealuri.

            Normal că nu-mi convine apa de pe piele acum, când mi-e urât cu temperatura asta, așa că iar ar trebui să mă scuz, iar să-mi iau jacheta, că acum stau afară, să termin activitatea și să reintru la birou, iar să-mi dau jacheta jos, că sunt înăuntru!

            Mă mai poți înțelege? O mai poți înțelege?

            Ei, să-ți spun de-acum și pe cine, că numai dacă ești prost poți citi ce scriu eu, hă?! Mi-e groază, să-mi pice degetele cu care scriu dacă nu, mi-e groază de pielea de găină crescută nu de versuri care ating acasă, de melodii importante, de priveliști paralizante, ci de vântul acesta nebun! Mi-e groază de momentul când mi-am pus mâinile pe genunchi și m-am ridicat din pat, simțind paranoia asigurată că degetele mele parcă erau înghețate, sincronizându-se totodată cu revelația că și degetele de la picioare simpatizează cu temperaturile reci! Mi-e groază de ventilatorul care domnește sombru în dormitor, fără pic de mișcare, dar care totodată ar putea să-mi dea și el o doză de frig! Mi-e groază, mi-e groază, mi-e groază!

            Mi-e mai groază decât de filmul acela horror cu păpușa! Mi-e mai groază decât de bunica deghizată în vrăjitoare de anul nou! Mi-e mai groază decât de tata care se prefăcea mort când ne jucam de-a bătaia, când eram mic! Mi-e mai groază decât de prima despărțire, mi-e mai groază decât de rușinea publică, mi-e mai groază decât de prostul care ar putea afla oricând ceea ce cred eu de fapt!...

            …și nu e acea groază care te face incapabil de a te mișca, de a-ți agita ochii-n cap, de a-ți rupe damblagia din stare.

            Nu.

            E acea groază care-ți apasă molii-n stomac, nu fluturi, atunci când stai pe scaun mai mult de jumătate de oră. E acea groază care-ți păzește în gură, acel gust de cadavru pe care îl ai când nu vorbești mai mult de 12 ore, acel gust pe care-l ai după ce te trezești dintr-un coșmar. E acea groază care te face să vrei să-ți ucizi sperietoarea cu cuțitul de plastic neascuțit cu care abia ți-ai întins untul, acea groază care te împinge spre furie, furie care dorește cu ardoare să privească asupra sângelui sperietoarei, chiar dacă sperietoarea n-are stare de agregare, acea groază care te face să acționezi, să nu mai vrei, să nu mai vrei, să nu mai vrei!

            Mi-e frică. De. Toamnă. Asta-i, da?

            Îmi vine să plâng când ies din casă după ce mă trezesc și văd că acea câmpie care parcă era etern verde e acum cu broboane aurii, parcă ciuruită de ciumă. Mă fac să oftez zilele care pornesc astfel, zgomotul frunzelor verzi, dar uscate zăngănind de-acum turbate în vântul înalt, acompaniindu-mi starea. Să mori, nu alta, când vezi o frunză galbenă, decedată pe pajiști. „Omule, e secetă, d-aia se usucă.” Nu mă „omule” tu pe mine, chiar dacă ai avea tu dreptate, frunza aia tot e prevestitoare, lua-u-ar naiba să o ia! Tu nu vezi tulpinile însetate, aurii, cu petale obosite atârnând spânzurate? N-auzi vijelia trecătoare în miez de noapte? Nu vezi! N-auzi! Că tu dormi, visezi  melancolic la vacanțele la mare, la băuta aia de vineri, la fosta care postează citate pe Instagram, la dracu’ știe ce!

            „Și-acum să nu mai dormim, sau cum?”

            Îmi pasă? Spun doar că nu observi iminentul, ș-asta-i Grrrrrav, cu „G” de tipar! Dar mă rog, somnul e important, tonifiază lobul occipital, gâdilă subconștientul, pipăie cerebelul, mai știu eu ce face, că mă pricep la asta, să scriu ce citești tu acum, nu să diagnostic prostia fizică cu stetoscopul și seringa!

            Okay, poate mă descarc pe cine nu trebuie. Dar dă-o-ncolo de treabă, de ce sunt eu mereu singurul care urăște plecarea verii (ca să nu spun „venirea toamnei”)? De ce nu simpatizează nimeni cu mine? Am descoperit acum ceva timp cântecelul acela, „September”, de la Earth, Wind & Fire, care începe cu faimosul:

            „Do you remember the

21st night of September?

Love was changing the minds of pretenders

While chasing the clouds away”

Mă rog, și continuă așa cântecul, în ritmuri Rhythm’n Blues, R&B, o adevărată capodoperă muzicală, desigur! Dar nu mă face să complotez alături de „Zâna Toamnă” invazia merelor, perelor, gutuilor, strugurilor, vinului și așa mai departe. Uită-te și tu la versuri! Vezi tu ceva legat de frunze uscate, de iarbă galbenă, de vânt enervant și jachete necomfortabile (nu mă refer la hanorace. Alea-s o binecuvântare)? Nu, ci doar o strofă care face referire la tema iubirii, dacă ți-e lene să cauți versurile complete pe net.

Ah, și ultimul vers se referă la faptul că iubirea fugărea norii. Mă rog, iubirea de-acum nu-i ceva Zeus sau Thor, să fugărească propriu-zis elementele analizate de meteorologie. Dar se vrea a însemna că dragostea face vremea năprasnică să treacă mai ușor!...

…adică iar să mă prostesc? Iar să mă îndrăgostesc? Iar să stau cu nopțile să chat-uiesc o tipă, numai ca apoi să-și dea arama pe față și să mă enerveze, că de surprins nu mă mai surprinde nimic. Nici nu deschid subiectul, că n-am o treabă cu sexul opus, ci cu „Zâna Toamnă”.

„Zâna Toamnă”…Mânca-te-ar focu’ să te mănânce! Da’ ce am eu nevoie de echilibru meteorologic?! Da’ ce am eu nevoie de trecerea pașnică a anotimpurilor?! Da’ ce am eu nevoie de nebunia asta?! Că la asta am ajuns cu concluzia, vorbind cu tata, acum un an. Poți să tolerezi ocupația toamnei, sau să o dușmănești, înnebunind de-a totul în culmea depresiei și a urii. Mă rog, nu m-aș defini ca un păstrător al păcii, un porumbel sur, o eminență gri, că am urât și voi urî destule lucruri și oameni de-acum și până când o să mă prindă toamna și pe mine! Încerc din răsputeri să fiu pacifist dar omule, de când se termină zilele de iulie începe să mă apese ceva pe umeri și pe inimă! Când apuc pe 31 august, iscodesc cu mișelie pe soarele care se pregătește ‘mumos să plece din fostele ținuturi daco-romane, plecat pe la Ecuador să joace brazilianca, ce-o mai face el, mama lui de soare…

Dar nu e totul ură, furie, scuipat, bătut. Nu. Acum e o anumită emoție. Un sentiment de resemnare la ce a fost și la ce va reveni peste mult, mult timp. O satisfacere legată de faptul că mi-am petrecut cele o sută de zile în mod calm, calculat, dar și distrat și euforic! N-aș numi-o melancolie sau dor, căci mă simt mai neutru acum, descărcat de orice confesiune pe care mai aveam să o șoptesc tastelor de laptop. Cred că e o anumită deschidere către timp. O invitație. N-aș refuza câteva alte clipe de vară. Alte momente de recuperare sufletească la pieptul gol, cu fundul pe pervazul geamului și cu lumina lunii în ochii umezi de fericire. Alte vorbe schimbate cu bruneta cu ochelari care avea acel „Je ne sais quoi”, sau cu roșcata care deborda de atâta energie pe plajă! Alte sărutări în căldură de Cuptor, și mii de fire de păr așezate pe pieptul care se ridică și coboară lent, semnalând somnul amândurora în întuneric.

Dar știi ce?

Oricât de capabil aș fi de a mai înfrunta țânțarii care mă mâncau de viu, muștele care mă enervau cumplit când se așezau tacticos pe sandwich-ul meu, bondarii pe care îi călcam nebun cu talpa și de care fugeam în pași agitați, oricât de dornic aș fi de a mai păși în picioarele goale pe nisipul rece la miezul nopții, îmbrățișat cu prietenii pe malul mării negre cu totul, apa sorbindu-ne din genunchii atinși de reflux, urlând cântece preaiubite în timp ce călcam prin apă, beți cu sentimentul care ne făcea să ne simțim infiniți, oricât de ofticat aș fi câteodată…

…las’ că vine proasta înapoi, a mai făcut d-astea cu mine. Lasă, sărutări poți să ai și de Crăciun! Lasă, că vinul ți-e dulce și cu geaca de piele pe tine! Lasă, că o să-ți fie dor și de briza posedată care te spăla atunci când ieșeai de la sala de sport!

Lasă, vară. Du-te, mamă, și ai grijă și de frații mei din America! Du-te, că mi-oi găsi eu un palat de gheață în care se te uit. O să-mi fie dor de tine când o să-mi prind țurțuri la unghii și n-o să pot dormi nu din cauză că vreau să mă distrez, ci că o să mă omoare tusea! O să-mi fie…dar și ție o să-ți fie de mine.

Momentan, am o poftă nesfântă să mă cert cu bobocul cocalar și să mă-njur cu colegul de-o viață, arătându-ne iubirea de adolescenți. Să-mi pieptăn părul și să mi-l dau cu ceară, și să-mi pun geaca de piele și bocancii pe mine. Să adorm cu mâna pe sus la istorie, și să-mi iasă ochii din cap de uimire la română. Să, să, să. Numai să vină. Să se așterne peste mine. Și să-mi facă cu ochiul.

Toamna, nebunilor.