Aș vrea să știu câteodată dacă
cineva ar putea iubi mai multe persoane în același timp.
Dacă atunci când doi
oameni se iubesc și ei devin un singur suflet, te poți referi la iubirea față
de sine.
Dacă o muză trebuie să te
iubească sau să te rănească. Arta se naște din durere, nu?
Acel cineva sunt eu.
Iubesc ceea ce nu cunosc și nu știu ce e iubirea.
Nu mi-s artist. Anne Frank
a fost și e. Dar ea a fost martir. Martirii sunt artiști? Spionii torturați
pentru informații pictează capodopere patriotice cu sângele sorbit de podelele
vampirice?
Nu am o marjă de eroare care
să-mi permită să compar durerea ignoranței muzei cu durerea din partea altor
„ele”.
Ele lovesc. Ele bat în
oțel nemțesc. Ele n-ajung la sufletul chinezesc.
Ea trage cu obuzul
coordonat direct în eticheta „Made in China”. Doar ea atinge. Doar ea trage la
țintă. Cu ochii închiși! Fără măcar să știe că trage, de fapt.
Ea e aliat, ea e spion, ea
e spânzurătoare cu păr negru pe fața albă din care izvorăsc ochi fără de
albastru cu rădăcini roșii. Ea trage în obiectivele de pe aceeași parte a
baricadei, fără să știe de armistițiul pe care l-am semnat doar eu în sânge,
fără umbra ca instanță neutră. Ea îmi iscodește confesiunile, le vede și le
aude, le simte când îmi rup plămânii ca să-mi iasă din sân în sânul ei. Le ia,
știu că le ia, dar nu știu dacă le păstrează sau le arde cu tot cu dosarul de
secrete clasificate în flăcările Tartarului.
Nu le folosește! Când discut cu ea, îmi discută faptul că
a uitat ce a auzit. Și ce discută cu superiorul ei? Nimic. N-are. Ea-i agent
dublu, element independent, își pregătește escapada în insula uitată de orice
putere globală (Insula Paștelui, că la „Paștele Cailor” o mai prind eu în
flagrant). O surprind în medii colocviale, inocentă aparent și cu mâinile
spălate cu clor. Dar în întunericul orei nopții, scheletul ei, pătat de
interpretări și paranoia a la Emy, mă vizitează. Ea taie în carne moartă, că a
tăiat în carne vie, ea gazează, împușcă, injectează, spânzură, decapitează și
rupe în patru!
Curios. Ea nu-și amintește.
E un război rece, care-și aduce beligeranții la punctele
de fierbere. E un conflict de orgolii și agende politice. Ea-i din vest, e
democrată, îi cunună pe toți cu regimul ei. Eu sunt totalitar născut din
discursuri care inspiră un popor întreg de sentimente apuse. Eu m-apropii de ea
prin prietenii ei, pe care-i ating cu amiciția mea. Ea se înspăimântă, mă
declară monstru și mă consumă alături de conștiința mea comunistă.
După o luptă îndelungată, directă, sunt frânt. Jumătate
aparțin estului. Jumătate aparțin vestului. Mult stau în odihnă rece. Prieteni
de-ai mei se ceartă cu prieteni de-ai ei. Plâng înghețat în somn.
Acum suntem toți democrați.
Ea nu prea mai comunică cu mine.
Sunt iar un întreg, dar adevăratul eu tot nu se înțelege
cu ea. Eu o înțeleg. Încerc. E toxică, m-a ucis! Dar m-a și înviat. Mi-a furat
orice mijloace de apărare! Dar nici nimeni nu mă mai atacă.
…eu m-apropii de ea prin prietenii ei, pe care-i ating cu
amiciția mea.
Curios. Ea nu-și amintește.
Visez la un congres în care să stăm între patru ochi.
Visez la globalizare doar ca să-mi fie alături, chiar dacă și restul ar fi la
fel. Visez la imigrare în sufletul ei.
Mă-ngrijorez cu tendința ei de a privi în gol.
Mă-ngrijorez cu izolarea ei naționalistă. Mă-ngrijorez cu granițele ei care
se-nchid rând pe rând…
Ea o duce bine, lua-o-ar naiba. O doare-n cot de mine.
Probabil m-urăște în tăcere, și zâmbetele din scrisori sunt doar minciuni
politicoase pe fața ei. Mi-a zis că o știu bine, dar nu cunosc nimic! Atâtea
negocieri, întâlniri între delegați, tensiuni, sancțiuni, epurări de ambasade!
Atâtea, și nu știu nimic.
Doar pentru că nu știu cum mă percepe.
„Atât?”
Mda.
Ești artist?
„Scriu păcate, nu tragedii.”
Dar arta nu se naște din durere?
„Trebuie neapărat să fie primită de artist?”
…ești artistă. Ești Nietzsche, ești Voltaire, ești
Eminescu.
Aparent o muză trebuie să te iubească…
