Doi copaci. Primul i-o
nebunie cu crengi aurii și extensii din scobitori. Pe ele dorm apuse frunze
ascuțite, de-un smarald palid, somnolent. Se ridică santinelă, fără fructe sau
flori, fără vârf plin de dulce.
Al doilea-i și mai înalt,
cu crengi grandioase, care dac-ar fi tăiate ar trebuie cărate de o clasă
întreagă de culturiști. Ironic, nu poartă podoaba grea a hainelor purtate de
Adam și Eva. Ramurile se-ntind mândre, dar solemne, fără încrucișări care-ar
blinda copacul. Nu c-ar avea nevoie.
Stau unul lângă altul. În
dreapta lor s-așază o ceață groasă pentru 5 antimeridian, învăluind aerul
înghețat al atmosferei nocturne. „Dar e dis de dimineață!” Păi la munte ninge.
Asta nu înseamnă iarnă?
Ironic. Fiecare sezon
există permanent, fără pauze, schimbând locațiile prin lumea asta bipolară.
Mereu e iarnă undeva.
La stânga lor un fum
subțire se strecoară prin scuipăturile unui horn arhaic. Intoxicant de calmant
adoarme ambii arbori avari, intoxicant de fatal ar adormi și oameni avari.
Fumul – spirit orb și fără scop, născut de foc și ucis de cenușă, fără obol în
gură pentru luntrea lui Charon. Fantomă seducătoare pentru fumători. Iar
fumătorii îi sunt preoții profani…
Stejarul nud se-mbracă în
ceața îndrăgostită, stabilind atmosfera misterioasă pentru eventualul apus
lunar. Salcia bogată fură perfidă fumul inocent, metamorfozându-l în ceva la
fel de inocent. Dătător de viață chiar.
Aurul începe a privi
vidul.
- Sunteți împreună, frumoșilor?
- Scutește-mă, snobism fizic. Nu ți-e milă de bietul fum?
- Ție nu de biata ceață?
Fostele frunze de stejar tremură alarmate pe covorul
împletit cu iarbă moartă. Vântul chicotește cu mâinile pe colțurile încă
tremurânde.
- Ce vrei să spui, soră?
- Adică…dacă nu te-ai săturat din a mai corupe fete
fericite. Uită-te la tine, arc de triumf fără cheie de boltă! Nu ți-e rușine cu
fizicul ăsta de Edgar Allan Poe? Te uiți de parcă nu te vezi.
Frunzele fără de stăpân se-ntunecă în timp ce bolta
cerurilor se luminează-n negru albastru. Vântul suspină deprimat după o nouă
crimă.
- Știi, dacă nu erai
frumoasă, chiar nu înțelegeam bietul fum.
- Ce vrei să spui,
bastardule?
- Nu te mai înverșuna.
Faci riduri, cade părul.
O petală acoperită-n aur
zboară prevăzătoare.
- Recunosc. Nu am fost și
nu voi fi ideal. Monstruos, neadecvat, așa-s.
Dar ea-mi vede-n scorburi!
Și îmbrățișarea ceții se
strâmtă și mai tare. Ochii-i gri sclipesc sub pleoapele care acompaniază un
zâmbet ascuns în gâtul stejarului.
- Mă iubește pentru că
n-am fost iubit. Nu-i milă, nici ea nu e apreciată. Auzi destul cum o înjură
oamenii!
- Și cred că tu o tratezi
regește, maiestate.
- …am fost plantat pe
undeva pe la începutul unui iulie aici. Crezi că n-o iubesc?
- Ba bine că nu! Abia ai
dat și tu de una, și ai ajuns să crezi că iubești.
- Privește-ți inelele.
Apoi pe-ale mele. Pe mine-au vrut să mă taie și pionierii, și democrații, și
voluntarii, zise solemn, sărutând ceremonios fruntea cețoasă. Eu știu cum
s-apreciez dragostea pură. Tu?
Vântul gudură jucăuș rămuricile salciei pale.
- Eu ce?!
- Tu iubești?
- Din tot sufletul.
- Așa cum ai iubit și
berzele? Și „casa din copac”? Și tatuajele cu cuțitul crestate de copii?
- Îmi judeci trecutul,
bătrân uitat?
Pletele carbonice se
ridicară nițel din poala salciei. Ea-și culcă dragul înapoi, sărutându-i
ochii-ntunecați și acoperindu-i cu crengile urechile care auzeau tot ce era dus
și adus de vânt.
- Berzele abia veniseră-n
țară. Ai fost salvarea lor! Le-ai ocrotit casele, și-au crescut copiii alături
de tine…
Au plecat toți la rău,
când le-ai aruncat cuiburile și privat hrana. Casa aia din copac a oferit atâta
râs și bucurie oamenilor, și ei te-au iubit! Acum e frig și nu te sacrifici
pentru căldura lor, doar în casă stau! Când au crescut, îi implorai prin
foșnete subtile să te marcheze ca altar al pasiunii lor adolescentine. Acum
le-ai acoperit darul.
Cu fumul ce să cred c-o să
faci?
- M-asculți?
- Mhm.
- Bine.
Berzele m-au rugat să
vorbesc cu tine, să le lași să stea cu tine pe timp rece. Dar tu frunziș ai
doar în vis, iar ele erau din carne și oase. Mi-am sacrificat iubirea pentru
siguranța lor.
Am urât acea căsuță de
când au început să o clădească. Ți-au amputat zeci de ramuri pline cu sevă și
putere! Ce puteam face pentru a te răzbuna?
Tatuajul a fost greșeala
care avea să-mi amintească mereu de tinerețe…
Te-am văzut cum plângeai
în miez de noapte când îți respingeam iubirea.
Nicio frunză și niciun vânt nu mai bocea. În acea suferință
melancolică, o singură picătură de rouă înghețată fu slobozită de stejar.
- …și-acum? rosti timid și
stingher bătrânul după o îndelungată tăcere, odată cu răsăritul.
- Acum ce?
- De ce nu acum?
- Eu îl am pe micuț. Tu pe
drăguță. Ce mai vrei?
Razele soarelui stinseră
focul și goniră vaporii plânși.
„Ții minte când ți-am spus
Să ai răbdare în apus;
Căci vom ajunge a ne iubi
Doar când vor izvorî și
zorii?”
Rămurelele prețioase parcă
luminau și vidul când creanga stejarului mângâie chipul natural al salciei.
Părul verde-i flutură-n potopul Zefirului, iar sărutul astrului cald cunună
două plante în fața genezei iernii.
