Tata e trist de ziua lui
pentru că îmbătrânește.
I-am trimis unei foste
aventuri cuvântul „trist” prin SMS.
Nu știu de ce.
Știu că probabil o să mă
întrebe de ce, dar singura conexiune care îmi vine în minte în momentul acesta
e faptul că răspund cu „trist” la multe chestii.
Poate nu-s neutru, cum îmi
place să cred. Poate că-s trist, cum zice tata.
Și e trist faptul că sunt
trist, dar nu simt nevoia de a schimba asta. La o adică, dacă scriu, citesc, mă
joc și mănânc, ce-mi mai trebuie? Am 16 ani, nu?
Piramida lui Maslow îmi
vine-n minte, cu vârful care vorbește despre „nevoia de actualizare a sinelui”,
apoi descrescător trecând la stimă, apoi la dragoste et cetera.
„Lumea s-a schimbat”…
Nici nu mai zic nimic de
revoluția culturală bazată pe Internet și maturizarea prematură a
adolescenților. O să zic totuși că dacă nu simți nevoia de a ieși dintr-o stare
tristă, sună a depresie.
Și totuși, nu mă simt
deprimat. Sau, asta îmi spune conștiința.
Singurul element care cică
ar putea schimba starea asta e atingerea unei femei (fete, mai bine spus. Când
vorbesc eu de „femei”, lumea începe să râdă, și cu bun motiv). Cică. Aș putea
să dau niște mesaje, să petrec niște sâmbete prin oraș, să-i zic unei tipe „te
iubesc” și să o sărut și să mă bucur.
Chiar dacă acel „te
iubesc” îl spun din senzația de nevoie în comunicare.
Chiar dacă acel sărut îl
dau din senzația de nevoie în limbajul trupului.
Chiar dacă acea bucurie o
simt din senzația de nevoie de a fi bucuros într-asemenea situație, nu datorită
faptului că mă simt euforic, propriu-zis.
Dar nu pun semnul
exclamării când vorbesc de iubire, sărut și bucurie. Ci punct.
…ceea ce vreau să zic e că
nu se simte a fi ceva special. Adică na, în fine, toți prietenii de familie
masculini îmi tot spun din întâia să-mi fac gagică, să nu-mi pese de minte, ci
doar de cum arată (dacă-i la mișto, dacă sunt serioși, naiba știe…Cine-i mai
înțelege și pe bărbații ăștia?).
Dar mie nu mi se pare ok.
Da, adulților, știu că
doar sunt un copil care abia a ieșit din „gu-gu, ga-ga”, și că textele mele și
ale altor adolescenți legate de iubire pentru voi sunt material de pamflet. Că
relațiile noastre nu sunt ceva serios. Dar totuși, în mintea mea de om nebun mă
regăsesc plimbându-mă bezmetic, speriat atunci când doamna dirigintă spune ceva
precum „Nu mi se pare normal pentru ca un minor să se gândească la așa ceva de
la această vârstă, Emanuel”. Sau când părinții îmi spun că nu sunt egal cu
„oamenii”. Bine, hai, minorii-s mai proști decât adulții, să zicem (Inserați
videoclipurile cu politicienii care nu știu diferența între stânga și dreapta),
dar chiar asta ne oprește din a dezvolta gândiri mature?
…bat câmpii. Iar.
Ceea ce vreau să zic e că,
cel puțin pentru mine, pentru noi, modul în care imităm adulții e un exercițiu
pentru viitor. Plimbări, mese luate împreună, achiziționarea cadourilor et
cetera.
Și eu nu pot să fac
chestiile astea doar pentru o față frumoasă. Mă enervează frumusețea luată
individual. Când mă uit la modele, staruri, actrițe care pozează genial pentru
reviste, televiziuni, ziare, când le observ privirile de sus și modul în
care-și ondulează oasele, nu pot să nu-mi spun că ele știu ceva ce noi nu știm!
Uită-te la orice
celebritate.
Nu, serios, fă-o.
Uită-te la un videoclip al
unei melodii, la un interviu, la o secvență dintr-un film, la un „shooting”,
orice material media care conține o celebritate. Poate să fie și ceva audio.
Du-te. Aștept.
…
…
…
Au plecat? Mă rog, treaba
lor. Noi, ăștia care știm cum arată o starletă po- o starletă cu un „intelect”
mare, hai să vorbim despre altceva, cât îi așteptăm, pana mea. Aprinde-ți o
țigară. Nu fumezi? Păcat, conștiința mea da, d-aia îmi iese fum din cap la ora
de matematică (ce să fac dacă atunci are chef Emy de fumat? Așa-s fumătorii-n
general, bagă una-n gură la intervale inconsecvente. Seamănă cu o anume
categorie socială…). Bea o ceașcă de cafea. Nu-ți place aia din Columbia?
Ah…cafeaua-i drog, nu? Nu-ți strici tu corpul cu așa prostii, huh?
Nașpa. Mai vorbim în doi ani după ce încerci cocaina,
vedem ce părere ai despre Columbia.
Ați sosit, dragilor? Sper că nu v-am pierdut printr-un
film, sau un serial, așa cum îi la modă mai nou. Mai aveam puțin și-l învățam
p-ăsta cele 10 porunci (în mod practic – le încalci, deci le înveți).
În fine, în ochii sau glasul unei celebrități stă o
licărire de experiență. A mai făcut asta, imaginea pe care o vezi tu e ceva
pregătit, interviul e luat într-un mediu în care i se permite vedetei să o ia
cu încetul, să se gândească la ce spune. D-aia te miri tu de ce Bradley Cooper
arată așa „hot” și tu după șapte abdominale n-ai pătrățele, și că Sophie Turner
poate să vorbească atât de pasionată de munca ei, când tu te bâlbâi la
ascultare la română. De aia când văd un fizic frumos, presupun că există și un
psihic cu aceleași calități și valențe. E nevoie de ceva muncă pentru a atinge
un punct pe care ceilalți îl consideră de neatins.
Așa că hai să transpunem asta la treaba noastră. Mă
enervează când băieții spun „ce bună-i aia”. Păi dragul meu pe care l-aș
mângâia pe coapsă cu drujba, tipa aia are un creier atât de dezvoltat, și tu te
uiți la spate? Scandalos. Uite, o să mă duc eu la ea, să vorbim, să-ți arăt cât
de misogin ești!
-Bună!
-…salut.
-Care e cartea ta preferată?
-Da’ lasă-mă cu cărțile alea, c*%&e, mă f#!e profa la cap la română cu
„Ion”, mai vii și tu?!
-Ah, ești stresată…
Ceva normal pentru elevi, sunt atât de grele cărțile,
nu-ți oferă nicio bucurie sufletească, nici un beneficiu, ceva de prost gust,
scandaloase cărțile astea!
-Băi, dacă stau totuși să mă gândesc, cred că o iubesc
p-aia cu părți pe Facebook. Cum îi zice…„Jurnalul unui Adam”! O adorrrr!!!
…what?
Și asta e proastă?
Stai, stai, stai, folosesc termeni volatili, mă scuzi.
ASTA-I TÂMPITĂ?!
Nu, deci trebuie să fie o greșeală. Trebuie să aibă un
handicap dacă arată bine și are asemenea sincope în gândire. Poate e
schizofrenică! Băi, dar ce faini sunt nebunii...ar trebui să nu mai judecăm
oamenii, știi? Îmi pare rău că i-am spus asemenea chestii, mai bine îmi cer
scuze…
-Hei, știi…nu vrei să-ți fac cinste cu o cafea dacă ai
atâtea probleme, cu „Ion”, cu…
-Hm. Ai permis?
Deodată, posteriorul devine singurul lucru interesant la
acest specimen.
Ok, bine, m-am pripit. Dar asta e ok, pentru că oricum
voiam să vorbesc despre asemenea cazuri. În primul rând, și eu, și tipii care
se uitau la fundul tipei greșim. Ei pentru că o subestimează fără motive, eu
pentru că o supraestimez din prostie. În al doilea rând, asemenea fete nu au
logică.
După silogismul pe care l-am explicat mai sus, nu ar
trebui ca cei care sunt bomboane pentru ochi să nu fie otravă pentru urechi? De
ce e frumusețea irosită pe neadaptații despre care chiar nu vreau să mai
vorbesc în acest moment? De ce nu e mai simplu, să știm că cei frumoși sunt
deștepți și că „cei care nu sunt chiar atât de frumoși” mai au nevoie de 7 ani
de acasă?
Știu, știu…sună imatur, să ai asemenea speranțe. Dar pana
mea, măcar să nu mă mai oftic atâta când văd o fată frumoasă sau inteligentă
care are prieten. Măcar să știu că merită din tot sufletul o persoană care să o
iubească.
Devine pur și simplu frustrant la un moment dat, să cazi
în atâtea capcane. Mai ales când ești sapiosexual. Presupun că e și acesta un
motiv pentru care sunt misogin. Presupun că băieții care se uită doar la trup
au și ei un strop de geniu – de ce să mai spere degeaba, când pot să meargă la
sigur, știind clar că măcar fizicul merită apreciat?
Presupun că e și acesta un motiv pentru care nu mă are la
inimă prea multă lume…haide, nu încerca să mă compătimești. Recitește
experimentul de mai sus. Ce-i cu limbajul ăsta? Cu gândirea asta? De ce trebuie
să fie frumusețe la inteligență și vice-versa? De ce nu mă pot mulțumi doar cu
inteligență, dacă tot fac pe inchiziția spaniolă când vine vorba de
deșteptăciune?
Sunt un arogant ipocrit. Care în momentele sale bune mai
și suferă de erotomanie. Care în momentele sale rele nici decent nu mai arată.
O să ajung să mă înfrățesc cu Quasimodo în ritmul ăsta.
E amuzant cum piramida lui Maslow e verosimilă din toate
punctele de vedere, dar noi ca oameni tindem să vedem doar răul din noi. Poate
e o schimbare socială printre adolescenții din ziua de azi (oi fi eu nebun, dar
nu zic prostii când zic că e vorba de o schimbare în gândire datorită
Internetului, dacă nu o revoluție a cultului), poate e experiența proprie
jucându-și partea, dar câteodată mă simt de parcă nici în purgatoriu n-aș fi
primit.
Nu, nu…chestia asta pe care o scriu nu e ceva „strigăt de
ajutor”, sau un mod de a cerși atenție. În fond, nici măcar nu știu cine mai
citește chestiile astea. Blogul a devenit un jurnal glorificat, și nu pot spune
că sunt mândru de propriile gânduri. Așadar, dacă aplicăm logică de a noua,
putem spune că nu sunt mândru nici de ceea ce scriu. Cel puțin, în momentul
ăsta. Ce să fac dacă doar cu metafore și alte figuri de stil mi se pare că
scriu ceva frumos? Să mă apuc de scris balade?
Ce ți-e și cu scriitorii ăștia? Într-o zi denigrează
poezia, ziua următoare se iau la întrecere cu Shakespeare, și asta doar pentru
că o blondă le-a făcut cu mâna. Îi vezi cu ochii tăi cum se comportă ca restul
băieților răi fără-de-cauză, cum se zbenguie pe holurile clădirilor ca niște
maimuțe mai mult sau mai puțin evoluate, și apoi când citești ce scriu ei, te
pui pe căutat de unde au copiat cuvintele pe care, din nou, le ai în fața ta.
Am vreo trei idei de cărți. Cred că o să-mi pun lenea pe
pauză și o să investesc niște „fonduri europene” în „elementele culturale
românești”. Hei, nu poți spune că nu ești mândru de tine atunci când ai un
manuscris de măcar o sută de pagini scos din propria ta minte!
Adevărul e că mai toți scriitori se inspiră din propriile
vieți atunci când scriu. Am test de lectură din „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” în curând, și pot spune cu mâna pe inimă ca al nostru
Camil Petrescu e vinovat de păcatul ăsta. Datorită temei de vacanță la engleză,
am aflat și că Charlotte Brontë a scris „Jane Eyre”, sugerându-și propria viață
nefericită prin năzdrăvăniile prin care trecea Jane. Faptul că sentimentele
negative sau, în cazul meu „neutralitatea”, cum îi zic, ne face să scriem mai
mult e doar psihologie simplă. Dacă ceva te face fericit, de ce să nu mai faci
acel lucru și să scrii? Ești tu atât de nobil încât să iei o pauză, ca să poți
împleti literele într-o stofă pe care o s-o mângâi ani și ani? Nu! Faci lucrul
care te face fericit! Spui te iubesc, săruți, te bucuri! Că așa fac oamenii
normali!
Și apoi ești singur în luna depresiei și ai în față un
laptop care cască, pachetul Microsoft Office pus pe el, o lampă etern deschisă,
o noapte din care picură zăpada care se topește neagră și un bol de alune din
care mesteci nesfârșit, dar din care nu scoți niciun gust.
Asta-i viața de artist, ziua vesel, noaptea trist.
