Luminarea Primăverii

A fost odată ca niciodată, demult, pe vremea poveștilor adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de oțel și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede; când iepurii purtau cornițe și iezii plete răsfirate, pe când bourul se bătea cu musca, atunci și nu altădată, niște meleaguri îndepărtate, dar atât de îndepărtate, că nu le vedea nici Luna când se plimba prin ceruri alături de slujnicele sale stele! Și se spune din moși, strămoși, că nu le puteau vedea nici străjerii nori îmbrăcați în zale sure, deoarece acele pământuri erau înconjurate de mări și oceane cunoscute doar de Domnul nostru Dumnezeu, și norii, oricât de aroganți ar fi fost ei, nu se încumetau să traverseze acele ape sfințite de Dumnezeu. Și doar două astre aveau curajul și abilitatea să le treacă zi de zi, noapte de noapte,pentru a ne lumina nouă calea, și se spune că acele astre nu erau nimeni altele decât mândrul Soare și înțeleapta Lună!

  Soarele și Luna erau cei ce auzeau tot ce era vorbit, fie zi, fie noapte. Se plimbau etern pe ceruri, deseori deghizându-se și vizitând pământenii. Erau de-o frumusețe și asemănare izbitoareși nu puțini erau cei care-i credeau gemeni. Soarele își lega pletele blonde în raze solare, coroana sa o auroră care sclipea alături de ochii săi ca focul. Luna dădea lumina prin pielea sa palăși mătăsoasă, părul ei întunecat stând liber până la coate.

Și zvonit e faptul că mândrul Soare e născut de pe acele insuleși pleca de acolo pe ceruri doar cu carul său tras de boii crescuți din flăcări și hrăniți cu jarși de aceea acele insule sunt numite Imperiul Soarelui Răsare!...Doar că poporul nipon își jelea toate zilele trăite pe acest pământ, pentru că de trei duzini de răsărituri și de trei duzini de apusuri, abia dacă erau văzute și astea,  Zâna Primăverii fu izgonită de pe lumea asta, norii îmbrăcați în zale întunecateîncețoșând bolta cerului! Și chiar dacă Soarele își arunca razele ca sulițele în norii blestemați în fiecare zi, cei din urmă mereu se ascundeau în spatele scuturilor furtunoase. Câteodată o rază vitează scăpa printre scuturi și târa cu ea un nor pe pământ.Doar așa știa omenirea că Soarele mai trăia.

Totuși, fără căldura soarelui, pe pământ își făcu loc zăpada înfiorată, dezbrăcând copacii de frunzele pe care le mai aveau și acoperindu-i cu substanța înghețată. Și era zvonit nu doar în Imperiu, ci în toate colțurile lumii, căîn umbra norilor stătea Vrăjitoarea Iernii, orchestrând această invazie nesfântă. Această vrăjitoare era legendară pentru magia ei neagră care corupea orice arbore, pânăși stejarii semeți și pentru zmeii care o slujeau cu loialitate oarbă. Sincer să fiu, dragă cititorule, nimeni nu știa, nimeni nu știe, cum o ființă o putea sluji pe Vrăjitoarea Iernii.

Și ce e curios, este faptul că nici Luna, cu toate vrăjile și magia pe care o practica, nu putea fi văzuta pe cer, chiar dacă se știa că Soarele și Luna se învrăjbeau.  Și se va fi scris despre lipsa celor doi aștri în cărțile religioase, pentru cățăranii de rând începură să-și piardă frica de Dumnezeu din cauza lipsei luminii sfinte și preoții se rugau în fiecare moment ca Dumnezeul nostru să le dea putere Soarelui și Lunii ca să răzbeascăîmpotriva întunericului și celor nesfinte.

 Iar ruga preoților avea să fie ascultată, deoarece, într-o dimineațăîntunecată, când Luna fugi spre miazănoapte, fugărită de șapte nori, Soarele își dădu seama că razele sale nu puteau străpunge zalele norilor. Și, mări, își mână boii într-o peșteră ascunsă după trei copaci, ca să poată medita în pace. Și legenda pe care ți-o zic, drăguțule, spune că Soarele alese această peșteră pentru ca cei trei copaci care o ascund să-i fie sfetnici de încredere.

“Copăcel de fag,

Mult zice cu drag;

Copac de stejar,

Mult zice cu har;

Copăcel de soc,

Mult zice cu foc!

După cinci ceasuri în care Soarele se consultă cu cei trei copăcei în privința norilor, aceștia fură de acord că doar o sabie putea să spargă scuturile norilor negri, și acea sabie era Katana lui Roșu-Împărat, marele conducător al Imperiului Soarelui-Răsare și unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun prieten al Soarelui. Soarele trebuia să meargăîn vizită la curtea împăratului și să negocieze asupra unui târg pentru spadă, dar, cum o babă deșteapta zise odată, “ochii care nu se văd, se uită!”, și Soarele nu mai știa unde era curtea lui Roșu-Împărat. Copăceii interveniră și-i spuseră că dintr-un singur loc putea fi văzut Palatul Sângeriu, locul unde se afla curtea împăratului, și acel loc era vârful Muntelui Fuji.

Soarele afirmă posibilitatea acestui plan, și zise:

-  Vă mulțumesc, străluciți arbori, pentru că v-ați împărțit înțelepciunea cu mine! Pentru această faptă, n-am mod mai bun de a vă răsplăti, decât prin a va însemna ca frați de-ai mei, punându-mi trei dintre cele mai viteze raze ca să vă păzească până când nu voi mai lumina lumea!

Zis și făcut. Astfel, după ce Soarele își luă rămas bun de la arborii străluciți, acesta biciui pământul o dată iar boii săi o luară la goană către muntele legendar. Marea de nori care îneca piscul semeț anunța o bătălie de neuitat, dat fiind faptul că norii aveau avantajul în altitudine, dar Soarele era o forță care nu trebuia subestimată. Acesta își opri boii la poalele muntelui, se dădu jos din carul auriu, își scoase din tolba una din infinitul de raze pe care le avea si o arunca spre norii care acaparau vârful muntelui. Un nor fu trântit și se rostogoli de pe munte, zalele sale zăngănind în timp ce se lovea de scutul negru. După ce ajunse la picioarele Soarelui, acesta din urmăîi luă scutul vrăjit și se pregăti de contra-atacul norilor.

O ceață neagră, imensă, le luă locul pe cer, rezultatul urei lor oarbe. O furtună aprigă, tunând sălbatec, fulgerând cu furie și plouând cu lacrimi de sânge se aruncă peste Soare, scutul protejându-i aurora sclipitoare. Ceața se coborî peste noroi, luându-și forma de muritor: un gigant în armura întunecată, cu trei capete și trei coifuri înfricoșătoare, urlând un blestem zmeiesc în timp ce-și lovea pieptul cu buzduganul într-un ritual satanic. Soarele nu se covârși, ținându-și scutul cu o mânăși cu cealaltă aruncând cu razele ascuțite în zmăul înnebunit, pășind încet spre el, având grijă să nu fie zdrobit de loviturile buzduganului.

Și se bătură zi de varăși noapte de iarnă, de crescu iarba cât zimbrul și ursul păcăli vulpea, până când Soarele ajunse lângă zmău ți se luase la trântă cu el, aruncând și scutul, și razele. Și se bătură ei pe întuneric, și Soarele se opinti și-l trânti pe zmău în noroi până la genunchi. Zmăul se ridică urlând, și-l trânti pe Soare în nămol până la brâu, de se enervă Soarele cumplit. Se răsări arzând, și-l apucă pe zmău, cât de mare era el, îl ridică de pe pământ și-l aruncăîn ceruri, ca atunci când se trânti pe pământ ajunse în noroi până-n gât. Atunci Soarele se scuturase de pământ, își chemă boii și se urcăîn car, urmând să-l calce pe zmău pe cap până-l făcu una cu pământul, și la propriu, și la figurat.

Mai liniștit după bătaia copioasă, Soarele porni la plimbare către vârful muntelui, discutând din când în când cu felurite animale cunoscute lui, precum Iepurilă:

-Bună ziua, Iepurilă! Ce cauți pe la munte, dragule?  rosti Soarele răspicat dar cu blândețe.

-Bună deloc! Iaca, nenea Soare, mă jucam la câmpie și când-colo Vulpea sare dintr-un spic de grâu să mă mănânce! spuse agitat micuțul.

-Cuscra Vulpe a sărit la harță? Nu te cred. Parcămi-a zis căva avea o treabă doar cu găinile oamenilor de acu’ încolo.

-Ba da, ba da, crede-mă, nenea, am văzut-o cu ochii mei! M-a fugărit până aici șireata, mă jur!

- Și unde-i coana acu’?

- La câmpie…

Soarele abia își mai ținea râsul în el. Nu doar că Iepurilă avea blana albăși zvârcolită(ori de frică, ori că așa l-a lăsat Dumnezeu) din cap până-n picioare, dar era și cu ochii roșii-n căpățână, tremurând mai rău ca salcia-n vânt.Și mai și vorbea ca Păcală.

   - Iepurilă, mulțumește-i Domnului că nu ți-a dat talentul de a cuceri femeile.

  - A, da’ de ce?

  - Că dacă întâlneai o fată, și îți făceai o droaie de iepuroi mai mititei cu dânsa, erau toți mâncați de nebuna cu blană sângerie până acuma.

  - Da’ ce as fi putut face atunci?!

  - Iepurilă, doar ne știm de când am început să-ti luminez capu’ ăla sec al tău. Nu puteai să mă cauți, sau să mă strigi? Fugi ca…iepurele.

  - Să mă scuzi, jupâne, da’ mă gândeam că mai bine îmi mai fac eu o casă la munte, decât să stau la câmpie. E și priveliștea mai frumoasă, aerul mai curat…

  - Iepurilă, te rog eu taci din gură că n-am timp să râd de tine. O să vorbesc eu cu Cuscra Vulpe, da’ du-te odată acasă, săracule.

  Ce sa fac săracul? S-a dus înapoi la vale cu coada între picioare. Dar de parca Soarelui îi păsa de Vulpe sau de Iepurilă? Omenirea nu mai avea lumină și el trebuia săîmpace două dobitoace. Atâta îi mai trebuia lui. Mai discută la repezeală cu Conu Urs, cu Râsul și cu sălbaticul de Cocoș.

Ajuns pe vârful lui Fuji, Soarele respiră adânc. Se vedea în depărtare jumate de Imperiu, cu tot cu dealurile și munții îndepărtați. Pădurile se întindeau ca niște coliere de smarald nemărginite, lacurile sclipind odată ce Soarele își dădu drumul la raze ca să lumineze văile. Lumina se revărsă la viteza sa, focurile fiind stinse odată cu începuturile râsetelor și strigărilor popoarelor japoneze. O fortăreațăîndepărtată, Cetatea Sângerie, își aruncăîn aer butoaie întregi de praf de pușcă, luminile multicolore inundând cerurile. După toata munca Soarelui, o mică parte a lumii avea lumină. Soarele văzu că lumina era bună, și Soarele era fericit. Dar Soarele nu-și luă o zi liberă, ci își făcu o cruce și murmură o rugăciune în genunchi, ridicându-se în timp ce o pereche de aripi arzânde se deschideau semețe. Se aruncă de pe munte cu încredere și zbură alături de razele sale, boii instinctiv trăgând carul către stăpânul lor.

După nici un ceas de plutit, Soarele ateriză pe o turlă a Cetății. Samuraii, shinobi, daimyo și alți pretendenți ai titlului de Shogun, titlu purtat doar de Roșu-Împărat, urlau în gura mare măreția Soarelui și se închinau lui. Roșu-Împărat ședea pe tronul său de jad, zâmbind blând. Acesta respirăîncetși apoi strigă ca să se audăîn toate pământurile stăpânite de el:

-  Pentru curajul și demnitatea de care a dat dovada marele nostru Soare, îmi declar abdicarea în favoarea sa, pentru a ne conduce în lupta împotriva Iernii și salvarea Zânei Primăverii!

Poporul muți. Arogantul lor Shogun, semizeul lor mândru, renunța la tron doar ca un astru să-i poată conduce în luptă. Adevărul e că Soarele merita a fi Împărat  nu doar a Imperiului, ci a tuturor meleagurilor pe care le lumina, dar ce s-a spus, așa a rămas.

Nobilii fugiră spre barăci, orășenii și țăranii își căutară furcile, topoarele și coasele, iar Roșu-Împărat se ridică de pe tron și păși către Soare, scoțându-și sabia din teacă. Legendara sa Katana din obsidian, făcuta cu mânerul de corn de rinocer și forjatăîn flăcările dragonilor, încrustată cu rubine și safire, zvonită a fi fost făcută cadou de la un anume Prâslea, mai mult cunoscut în Carpați decât în Imperiul Soarelui Răsare, doar ea și nimeni alta, era oferită Soarelui.

Și oricât de sfânt ar fi fost Soarele, acest făcu o plecăciune în fața fostului împărat, și apucă sabia cu putere. Ținea în mână sabia care luase dacă nu un milion de suflete blestemate, spada unui credincios slujitor al Domnului și obiectul ce avea să izgonească Iarna de pe lumea asta.

Până să termine Soarele și Roșu-Împărat de a se mulțumi unul pe celălalt (Așa era în rândurile nobilimii.), trei sferturi de popor cu ochii semi-închisi era protejat de zale, armat cu săbii și prezent în fața Soarelui. Dar înainte ca Soarele să poată să zică “Fâs!”, de pe dealuri se ridică furioase numeroase oștiri înghețate.

Nori cu zale întunecată, copaci înghețați și cu rădăcinile scoase, zmei nebuni și ne-nebuni, toți sub umbra Vrăjitoarei Iernii, o babă urâtă cu spume, cu părul sur și încâlcit în bucăți de gheață, piele incoloră cu crustă tare ca piatra, îmbrăcatăîn cârpe reci, care urla vrăji țigănești, celtice și naiba mai știa, de se zguduia pământul, țipau copiii de fricăși murea iarba de spaimă!

Legată cu frânghii tăioase plângea biata Zână a Primăverii, strânsă într-o mână de un zmău hot de prințese, regine și cosânzene (O profesie josnică, dar profitabilă). Abia se mai stăpânea să nu țipe de frică, dar apoi văzu oștirea din Cetatea Sângerie. Atunci își domoli emoțiile și începu a spune șoapte magice, șoapte care, nici eu nu știu cum, pentru că n-am fost la Hogswarts sau la vreo școalăînaltă, încurajau soldații, făceau armele mai ascuțite și mai aerodinamice și alungai spiritele rele. Vrăjeală.

Nici armata sfântă, nici Roșu-Împărat, nici Soarele nu erau speriați. Nebunia începu când un țăran înalt, de nici șaisprezece ani, începu să urle și oștirea începu atacul. Soldații Iernii plecaserăși eu de pe dealuri, dar din cauza vrăjilor iernii, se împiedicau și ajungeau în propriile săbii, se înrădăcinau sau doar fugeau de frică. Totuși, bătălia fu una măreață, demnă de cronicile scribilor regali, asta era sigur.

Se tăiară, se zdrobiră, se luară la trântă, se înjurară, își puneau piedici unul altuia, se aruncau, se rupeau, înnebuneau, dar sigur se băteau! Roșu-Împărat, cu mâinile goale rupse crengile unui stejar corupt și-i făcuse o scorbură cu șutul. Soarele călca în picioare zmeii cu carul său înflăcărat, razele sale arzând norii din interior. Și se speriase Vrăjitoarea tare când văzu asta, și când oștirile sale furăînfrânte, începu a plânge panicată, supăratăși cu mândria călcatăîn picioare, de se înnecase cu propriile lacrimi și se rupse în bucăți mititele de ciudă, doar cârpele rămânând întregi pe ea.

Zâna Primăverii se dezlegă singură, se ridică fericită și îmbrățișă Soarele, cu toată căldura și pasiunea pe care o emana. Și popoarele începură a râde, pentru că norii nu mai încețoșau cerul, zăpada se topise și copacii morți se făcură rădăcini pentru copaci noi. Și se spune că toți începură a dansa pe leșurile zmeiești, dregătorii de rând aducând băuturi exotice, mâncare gustoasăși lăutari străini.

Și legenda spune căîncă danseazăși chiuie și zi si-n noapte, de nu ar fi obosit s-ar fi luat o scurta pauza. Si am incalecat pe-o capsuna, si, din pacate, v-am spus o mare minciuna!

  Fin

Scriitorii mediocri față de viața de celebritate

Cu capul rezemat de umărul singurei redactore din liceu prezentă în mașină, priveam alene pe drum, cu nici măcar o grijă în minte. “Mai e o oră și începe olimpiada.”, colega din a VII-a exprimă după ce oftă. “Lasă, dragă, că te aducem și la școlile mai mari, n-ai tu grijă!”, doamna Olariu răspunse cu vocea ei sarcastică. Mie nu-mi păsa. Aveam “dureri de cap îngrozitoare” și trebuia să merg acasă pentru “recuperare”, călătoria spre platoul de televiziune fiind un “chin”, “sacrificiul” meu având să fie recunoscut printr-un articol la comun cu celelalte “vedete”, articol despre vizita la TVR Iași.
Cum am ajuns aici, te întrebi, dragă cititorule? Ei bine, citește mai departe, și să sperăm că nu o să ajungi la concluzia că mai bine citeai despre cariera lui Mihai Trăistariu.
Ca orice călătorie la oraș, a început cu zgomotul asurzitor al alarmei de pe telefon, o insultă față de nevinovata marcă a telefonului și cugetări filozofice despre viață și menirea noastră în societate, în timp ce căutam colțul păturii de pe podeaua strălucitoare (Mulțumesc, bunico, tu cea care ne aduci menire vieții prin curățenie!). Și după ce mi-am adunat tot bunul-simț pe care dețin, mi-am aruncat pe geam mândria și mi-am călcat pe lene…am dat cu șutul în pătură și am mai stat în pat zece minute.
Oricum, după ce mi-am făcut rondul matinal, prin micul dejun, care putea fi ascuns într-un penar, igienizarea completă  fizică ȘI psihică (Duș și filozofie, merg perfect împreună.) și îmbrăcarea cu țoalele de biserică, am plecat de acasă cu volumul propriu de patruzeci de pagini în brațe, ca un tată care își duce copilul la grădiniță. Eliberat.
Ajunsesem la punctul de întâlnire, un magazin deținut de proprietarul fabricii de pâine locale, abia după ce am fost plimbat de șoferul propriu, tata, prin două așezări rurale. Una,  un mic sătuc de bătrâni, din care provin, mereu perturbat de tirurile cu șoferi care mulțumesc zicând “Spasiba!”, tiruri care cutremură șoseaua uitată de CNADNR și sparg paharele în care se afla dinții pensionarilor, făcând parte dintr-o localitate de frontieră, și localitatea propriu-zisă, animată de farurile aflate oricând pe fază lungă, bețivii care insultă șoferii care conduc mașinile care conțin farurile sus-menționate, barurile deschise două’ș’patru din două’ș’patru (mai puțin dimineața, după-amiaza și seara), singurul club aflat pe o rază de zece kilometri, dar clubul cel mai apropiat de granița cu Republica Moldova, mulțimea de alimentare fugărite de ANAF și elevii Liceului Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni, numit după boierul fondator al localității, Răducanu Rosetti, dar liceul fiind faimos după scandalurile petrecute în incinta sa, miracolul format din elevii olimpici, unii chiar pe nivel național și scriitorii săi: eu, persoana mea, Enache Emanuel și alți liceeni care doresc să rămână anonimi (Pe moment.). Sincer, faimos este o exagerare, dar ce sa fac dacă frecventez orele acolo? Cred că nu există publicitate negativă, dar știu că există amenințări cu bătăi surori cu moartea, exmatriculări, răpiri etc, dacă nu scriu ce trebuie. Și asta este o exagerare.
După ce aștept câteva minute în apropierea unor membri ai minorității majoritare în Romania, un hatchback argintiu oprește în fața mea. În locurile din față, ca pasager era doamna Olariu, coordonatoare, bibliotecară, poetă, scriitoare  bătrână și amatoare de comedie ca ocupație. Șoferul era un om cunoscut doamnei, dar necunoscut mie. Tot ce știam despre el era că ne-a mai condus în trecut, îl chema Marcel și că el nu era proprietarul mașinii. Nu apuc să răspund la chemarea doamnei de a intra în mașină, pentru că o tânără din liceu trece după mine. Uimit de apariția misterioasă, oricum frumoasă, abia dacă am putut să fac un pas ca să-i deschid ușa. După ce colega îmi mulțumește timidă și se așează, intru și eu în mașină fără frică și imediat o discuție începe cu tradiționalul:
- Bună dimineața! îmi salut eu apropiații înainte să mă așez, simultan cu liceanca.
- `Neata, tinere! doamna repede răspunde cu vocea ei semi-pițigăiată. Ț-o mai trecut căldurile, ț-ai luat cartea?
- Da și da, doamnă, nici o problema. M-o descântat bunica, am vizitat medicul de familie, am ținut regim și am dat tot ce-i mai bun din mine (la propriu)!
- E bine... doamna se uita în oglindă, apoi își ridică sprâncenele, uitându-se la fată. Îmi arunc privirea către fața ei, dar doamna îmi întrerupe procesarea informației, țipând: MĂRIE!
- Ha?! Da, doamna! Maria era speriată, trăsăturile faciale trădând-o. Avea o aluniță mică în dreapta gurii, buze mici, roșii (Probabil din cauza frigului. Era sfârșitul lui ianuarie, până la urmă.), ochii căprui, plimbători și părul brunet prins în coadă. Ca orice tânără de liceu pentru un băiat mai mic, era foarte frumoasă. “M-ați speriat…” șopti Maria cu viteză.
- Marie, ci mai faci, draga mamii? Nu ț-o fost frig? poate avea doamna o personalitate de comic de stand-up, dar noi îi eram ca niște copii.
- Ba mi-o fost, doamna, da’ ce să fac dacă nu mai vine primăvara?! Să plec în țările calde, ca toate artistele românești? dacă mă gândesc mai bine, toți vorbeam sarcastic de câte ori aveam ocazia. Suntem o generație aparte.
- Eh, lasă, că-ți trece până te măriți. Da’ cealaltă pi- aia!...Fata, Elena, unde-i? atunci narcisistul din mine a realizat că nu doar eu voi merge în direct la TV, ca să-mi promovez cartea. Ci și Maria, ca să vorbească despre articolul ei din revistă, despre inventarea telefonului fix, iar Elena... Doar doua nume de Elena se aflau în revistă. Unu’ era al doamnei Olariu, și se exclude, iar celălalt era al unei fete de-a VII-a care a primit premiul I la vreun concurs de creație literară în limba engleză, “Winter Wonderland” sau ceva de genu’. Genii, frate, nu ca cele întâlnite la știrile de la ora cinci, ci genii din alea obscure, despre care scriu doar liceenii de la profilul uman la ora de Fizică sau Chimie, de-al de Schrodinger, sau Pascal.
- Păi, trebuie să vină din moment în moment. N-ați vorbit cu mama ei? Maria părea îngrijorată. Nu doar ea dorea să ajungem la timp.
- Ba da, tre’ s-o aducă acu’. Mai așteptăm oleacă, atunci…Emanuel, ți-ai adus cartea?
- Da, doamna, v-am mai zis odată! Îmi pare rău să vă spun, dar chiar dacă sunteți atât de frumoasă la vârsta asta, bătrânețea începe să vă afecteze memoria! remarca era acompaniata de rânjetul meu șiret și de zâmbetul drag al doamnei bibliotecare.
- Vai, dragule, da’ cine te-a învățat să vorbești așa frumos? Mă-ta era așa lingușitoare!
- Doamna, haideți…uitați, asta nu-i Elena? am zis eu, schimbând subiectul și arătând spre o fată cu tenul palid și un smoking bej, și o femeie cu căciula și ditamai haina pe ea, amândouă articolele de îmbrăcăminte din blană. Una mai scundă decât cealaltă, astfel una fiind mai înaltă decât cealaltă, logic. Presupusa mamă a Elenei deschise ușa, ne salută, și o pofti pe fiica sa înăuntru. În timp ce mama și bibliotecara încinseră o discuție despre societate, noi, tinerii, după ce ne-am salutat, începuserăm să vorbim despre ce avea de discutat fiecare.
În timpul care trecu, grupul de minoritari majoritari s-a uitat la hatchback și pasagerii săi îndelung, cu lăcomie. Marcel era tăcut, bând cafea dintr-un pahar cafeniu de plastic. Colorații se risipiseră din jurul prăvăliei, becul aprins semnalizându-i deschiderea. 
Afară, fiind șase treizeci anti-meridian, pădurea de fier și cerșetorii săi singuratici erau scufundați într-o mare de albastru foarte închis, iar un corp ceresc răsărea de după dealul pe care era așezat cimitirul ortodox. Era o priveliște sinistră, plăcile funerare fiind ușor luminate, una câte una, alături de biserica săracă care le ținea umbră în somnul de veci. Și odată cu adormirea fantomelor având loc trezirea oamenilor, căci noi nu puteam fi numiți oameni. Oameni normali, cel puțin.
Doamnele își încheiaseră discuția, fetele vorbeau despre olimpiada la matematică la care avea sa participe Elena, iar eu și Marcel ne terminaserăm observațiile.
- Mergem? Marcel vorbi, blând dar hotărât.
- Da, da, haideți, doamna, vă urez o zi bună, sănătate! doamna Olariu privi în spate, la noi, copiii, și zâmbi. Îi aruncă o privire surorii de nume și întrebă: Elena, ce-o durat atâta, fată-hăi?!
Înainte ca Elena să poată răspunde sau ca eu și Maria să râdem de umorul celei mai înțelepte dintre noi, Marcel păși pe pedala de accelerație încet, iar roțile începură să se rotească, drumul spre Iași începând. Dar ăsta era doar începutul bâlciului, iar tarabele abia se deschiseră.

Craciun Fericit tuturor acelora care apreciaza valoarea hartiei! Fie ca sarbatorile sa va aduca bucurie si succese in noul an!

Winter wonderland

“Time. One of the most intricate and fascinating things in life. It’s relative to the being affected by it. Put your hand on a stove, and it will seem like an hour. Talk with the love of your life, and it will seem like a minute.”
You can notice so many things during a Math class. The ivory color of the dying clouds, shrouding the dark space. So melancholically beautiful, yet so frightening. The satanic shaking of the willows in the wind, chilling people like me to the core. The burning hay laying lifeless on the hills, it’s fire dancing like a tornado.
And then, in not even a moment, you involuntarily shift your gaze to the furious teacher, realizing that he caught you while meditating. He’s spitting out words of dissapointment, rethorical orders, and accusations which make your colleagues giggle. But after he turns to the black board, and you stare into it’s white symbols with no wish whatsoever, you see nothing. Nothing, but…
“Her. Oh, for God’s sake, you reminded yourself of her! Again! She is a danger to your sanity, I’ll tell you that. You can’t spend five minutes gazing into that void without remembering the nights. Ah, but those nights were so…Ah, so pure, and fun, an-ARE YOU IN LOVE?! Oh, fiddlesticks, you are in love, aren’t you? But you didn’t need me to tell you that, did you? See, you hide so many things from me, your conscience, I cannot even be called guilty for the fact that you want to relive those nights.”
Emy can be so annoying sometimes. Oh, well, Math class is over, I didn’t remember a thing, and I’m walking down a dark corridor because some brat thought “Hey, these cables supplying the lights with electricity don’t look so sturdy. I should destroy them so I won’t have to go to school!”. It’s so typical for someone to say that school is one of the hardest things to go through, that I sound like a hipster when I state my opinion.
And guess what? Nature will help your depression! With devilish wind, soaring and cutting open archaic oaks, while you walk on an invisible path, hidden carefully by the void which is now called “night”. So you think all of this through, looking things over in different points of view, and you come home. Eat, write, sleep. Wake up, do the same thing all over again, and it’s December!
And there’s no winter. Fiddlesticks.
So, here I am, behind my laptop, writing about my sorrow with beautifully-thought series of fancy words.  It’s way past midnight, and the gloom of my room is growing bigger with every blink, the darkness devouring the quiet TV’s animations. When I noticed this, I quickly jabbed the button of my lamp with my finger, a corona of holy light flooding the bedroom, the shadows fleeing below my bed.
And then, in the blink of an eye, she revealed herself. And then she went into hiding. I blinked twice, but she didn’t come back. What in the name of Churchill was happening to me? Was I just tired, hallucinating, or was this house built on the land of an ancient Indian cemetery?
I now realize that I love her. No! I don’t! I never could! Ah, fiddlesticks, I’ll just go to bed. The laptop is turned off, the lamp is dark, the TV has grown quiet, but I still hear something. I hear…the darkness. I should go to bed before some headless horse pops into my head.
So I close my eyes, I relax my body, and I slide into the sheets, merging with the petrified bedroom. I dreamt of something, but I can’t put my finger on it. It’s like some sort of ring. Whatever. The hazy sun’s rays of light pet my eyelids, and I slowly wake up from my deep slumber. I raise my arms in the air, stretching as I touch the pale wall with my fingertips.
As I raise from my bed, showering in the light, I turn my head to the window, noticing some white curtain covering the window. It’s so cold outside that it’s snowing in hell if the window’s frozen. So I pick up my glasses, put them on in a tired motion, and I look through the window, again. Surprise, surprise, it’s snowing so hard outside, that all I can see outside is white.
You’ve got to be kidding me. Last night I was talking from the bottom of my heart, seeing double and getting dark visions, and today it’s snowing in a not-so-subtle-but-happy way. This feels like a cliché. Like I’m in some sort of book. Oh, wait.
I slid my hand across the window, revealing the gorgeous landscape. The pale sky was bleeding snowflakes, the frozen air filled with white powder. As the cars crossed the slippery road, their windshields were constantly swiped, to the drivers’ anger. The winds danced and jumped through the trees, their leafs shaking with passion.
And when the sky stopped crying, the land gave birth to a very thick sheet of sugar. Do you know that moment of revelation when you think you can hear a person’s smile? I reveled in my discovery, and grinned when I heard the trees’ laugh of satisfaction. They finally had a suit to wear this winter. An ivory, beautifully-sewed tuxedo. It was marvelous to hear them thank the wonderland now growing.
However, what was once a small, red garden, is now merged with the highway, small drops of black and red piercing the snow. The far, green hills were cut in half by a white valley, the landscape now resembling a futuristic building.
A spear of cold air stabbed my feet, and I quickly felt a surge of happiness flowing through my blood. I knew that the landscape wasn’t the only thing changing. I scanned my mental calendar and realised that Christmas was coming very quickly. Only 21 more days to go.
I came to school, acomppanied by the muffled sound of my boots stomping the snow. The hours passed quickly, as I traded thoughts with my colleagues about the fresh winter. But, when the night came, every object burst to life.



The walls of my classroom were painted with dark spaceships and violet UFO’s, travelling the galaxy through green, phosphorescent stars. As everybody left the school, we noticed that the dark alleyways now called highways were surrounded by Christmas-themed lights, hanged around wooden columns. A collection of red, yellow and indigo lights bathed the city in a mysterious way. We felt a heavy dose of deja-vu, but carried on with our innocent, childish pleasures.
We were, and are, young, always happy to embrace change. Especially if it involves the winter wonderland. As we walked on the ‘dance floor’, each child running to his house when he saw it, I eventually saw myself alone. Somebody grabbed my hand.
She was there. Her white, snow-dress blinded me with moonlight, and I turned to look into her eyes. She was pale, blood now flowing to her cheeks, turning her head to the ground in attempt to hide from me. I gently lifted her chin, and touched her golden hair while shaking. She raised her left foot, and our lips met.
‘My winter-fairy.’
She whispered an invitation in my ear, and I nodded in agreement. I quickly took off my coat, and she put it on while thanking me. She then slipped into the shadows, and I gazed onto the fence where she once was. The winter wonderland commenced in a blaze of glory, it’s allegory toying with my heart.
“I can’t argue with that.”, a voice echoed in my head.
No, you can’t, Emy.

“O lecție de istorie care nu trebuia predată”

         Europa era un loc zbuciumat după Primul Război Mondial.

         Oamenii își plângeau familiile pierdute în adrenalina bătăliilor, mirosul șobolanilor, al gazului și al leșurilor din tranșee încă mai putrezea aerul, iar ‘rețeaua monarhică’, odată un amalgam de idile și dramă, era acum înlocuită de conducători ce făceau parte din simplul popor, țărani buni ce nu știau ce să facă.

         Apoi, din negura nemțească, bântuit de Tratatul de la Versailles, s-a ivit un fost curier de război, înnebunit de “criminalii din noiembrie”, pe numele lui, Adolf Hitler. Un bărbat pricăjit, cu părul unsuros și mustața copiată de la Charlie Chaplin, acum membru al Partidului Muncitoresc German, de extremă dreapta. Inspirat de religiile antichității, acesta dorește să schimbe cursul istoriei. Așa că, înzestrat cu o energie și un talent oratoric inedit, folosind popularul anti-semitism și slogane aparent-socialiste pentru a câștiga popularitate, acesta a urcat repede treptele puterii, ajungând la rangul de fuhrer, conducătorul suprem.

         Aici, lecția de istorie începe. Nu ca ar fi fost impusă de vreun minister al educației, ci doar faptul ca profesorul suplinitor, Hitler,  a vrut s-o țină.

·        RASA ARIANA:

Ideologia nazista se bazează foarte mult pe convingeri religioase indiene. Etimologia termenului “arian” înseamnă “nobil” în limba sanscrita.  Partidul nazist a adoptat acest termen pentru a descrie “rasa pură”, inspirata din imaginile zeilor scandinavi: alb, înalt, blond, ochi albaștri sau verzi. Aceasta descriere arata singura dorință a naziștilor: Unicitate.

Nazismul se bate cap în cap cu comunismul, care dorește ca fiecare sa fie egal. De altfel, asta nu l-a împiedicat pe Hitler sa facă sa folosească aparentele comunismului pentru a-și îndoctrina poporul într-o masa de oameni ce credeau ca proveneau din Atlantis.

Evreii erau considerați prigoana societății chiar și în Primul Război Mondial, fuhrer-ul cu ușurință ordonând capturarea și exterminare evreilor în orice mod posibil. Aceștia erau executați folosind arme de foc, spânzurați, dar cea mai eficienta metoda fiind camerele de gazare. Lagărul de concentrare cel mai malefic, unde se întâmplau unele din cele mai mari si multe atrocități se afla al Auschwitz. Mai multe despre asta, mai târziu.

·        “LEBENSRAUM”:

În limba germană, “spațiu vital”, acest concept declarând că Al Treilea Reich (Imperiu), trebuia să fie întins din Franța în vest, pana la Munții Ural în est, și din Scandinavia la nord, până la Turcia în sud. În 1941, la apogeul armatei germane, acest “Lebensraum” era chiar alungit, controlând jumătate din Europa.

În “Mein Kampf”, autorul declara că, și citez: “organizarea formației statului rus nu era rezultatul abilităților politice ale slavilor, ci doar un minunat exemplu al eficienței în formarea unui stat al elementului german dintr-o rasă inferioară”. Invaziile lui Hitler în Cehoslovacia, Polonia și în U.R.S.S dovedeau dorința arzătoare de “spațiu vital” în Rusia.

·        NEO-PĂGÂNISM:

Dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost câștigat de Al Treilea Reich, atunci toate religiile ar fi fost interzise, doar una singura ridicându-se: neo-păgânismul. Aceasta religie politeistă ar fi fost bazata pe vechia mitologie nordică, folosind zei precum Thor pentru a crea imaginea rasei ariene.

Totuși, această religie era foarte întunecată. Crucială îi este onoarea și violența, oamenii fiind încurajați să lupte pentru dorințele lor. Apocalipsa era descrisă ca fiind o luptă între zei și giganți, priveliști macabre precum nave făcute din unghiile morților și vrăjitori malefici care ridicau morții din pământ pentru a-i omori pe cei vii.

·        PURITATEA RASIALA:

Multe legi au fost create pentru a bate în cui aceste convingeri, printre care cele referitoare la “igiena rasială”. Aceste legi interziceau relații inter-conjugale între membri ai rasei ariane și “Rassenschande”, rușine rasială sau simplu-spus, oameni care nu făceau parte din rasa ariană. Aceste legi erau cele care puneau bazele Holocaustului.

Colac peste pupăză, în 1925, Hitler a scris cartea “Mein Kampf”, în traducere “Lupta mea”, carte ce înlocuia Biblia ca importanță în Germania după ascensiunea lui Hitler la putere. Această auto-biografie aducea de multe ori în prim-plan “pericolul evreu”, idee ce pozează o conspirație evreiască pentru a prelua controlul asupra lumii, fiind descris modul în care Hitler a devenit anti-semit și militarist.

În acest mod, fuhrer-ul urma să controleze mințile populației pentru propriul său plan.

CONCLUZIE

Și așa, lecția de istorie s-a sfârșit.

Germania a devenit un stat-păpușă, controlat de Aliați până în anii 90, când Războiul Rece ia sfârșit, Zidul Berlinului e demolat, iar Germania e reunită. Aceasta renaște într-o putere economico-politică și țară care a influențat și încă influențează Uniunea Europeană.

Evreii au devenit subiect de copertă, primind o țară a lor în Palestina, drepturi extinse și rambursări de milioane de dolari pentru populațiile lor exterminate. Chiar dacă aceste măsuri par extreme, nu puteau aduce înapoi pe cei decedați în genocid.

Cât despre celelalte popoare…Au supraviețuit cum au putut prin Războiul Rece, prin revoluții, armate sau politice, războaie civile, spionaj și rezistența prin literatură împotriva comunismului.

Totuși, chiar dacă această lecție nu era în programa școlară… nu va fi dat un test, sau chiar o teză, care o va incorpora?

Oamenii nu se vor întoarce către eficiența totalitaristă, tarile nu se vor război, iar “rețelele politice” nu se vor destrăma, din nou?

Nu știm. Nu avem cum să știm. Putem doar sa analizam istoria și să ghicim viitorul lumii.

Și, cu puțin noroc, poate nu va mai fi chiar atât de rău, ci doar decisiv și rapid.

Nr. 4 al revistei „Memoria slovelor”

http://en.calameo.com/read/00404979599ff83365030

Confluente literare

http://confluente.ro/ion_nalbitoru_1441200818.html