Viața sub zăpadă

 

Într-o iarnă cenușie, într-o pădure acoperită cu zăpadă, unde o armata de animale erau aproape adormite din pricina frigului, sălășluia un câine numit Urlătorul. Urlătorul fusese crescut de o familie de lupi albi, niciodată știind care era familia sa adevărată. În peștera în care locuia familia Urlătorului, se auzea picuratul apei de pe stalactite. Afară ningea, intrarea în peșteră fiind acoperită cu zăpadă. Puiuții se mirau, văzând zăpada pentru prima oară, adulții stând lângă ei, parcă explicându-le fenomenul.

            Într-o zi Urlătorul merse la vânat. Pusese ochii pe un cerb de culoare închisă, cu coarne proeminente. După ce îl urmărise jumătate de zi pe cerb, nereușind să-l prindă, o haită de lupi flămânzi se alătură vânătorii, dorind să intimideze pe Urlător.

            - A-uuuu! Veniți surorile și frații mei! Veniți și mă ajutați! Un urlet prelung și sinistru se auzi din pădure. Urlătorul îi chemă.

            - A-uuuu! Venim de îndată! Rezistă frate! Masculii și femelele bătrâne fug îndată. Mamele tinere stau cu puiuții. Urlătorul începe să se lupte cu haita. Mușca în stânga și în dreapta, neținând seama de rănile din care șiroia sângele; lupta devine nedreaptă. Acum toată haita e atentă la Urlător, cerbul scăpând și fugind în adâncurile pădurii.

            Cu ultimele forte, Urlătorul o ia la fugă, aleargă și aleargă, dar e prins într-o capcană de urși.

            - Acum o să-l prindem! Că prea ne-a vânat prada cea mai bună, urla haita de lupi apropiindu-se de Urlător.

            Văzându-se înconjurat, Urlătorul gândi că i-a venit sfârșitul... Dar, familia sa îi sări în ajutor, învingând haita rivală.

            Cu timpul, rănile s-au vindecat, iar Urlătorul a înțeles că familia rămâne familie, indiferent dacă e din același sânge sau nu.