În 7 iulie 2001 m-am născut văzând sfânta lumină a lumii, lumina dragului
meu Iași. Am plâns de bucurie având o presimțire buna în legătură cu Iașul. Aș fi
dorit din toata inima să stau acolo, dar, din păcate, familia mea trăiește într-o
localitate învecinată, unde am copilărit și încă copilăresc.
Mulți
oameni mă întreabă: „De ce iubești Iașul?”, iar eu răspund: „Ai timp să mă
asculți?” căci Iașul este un oraș tare bătrân, adăpostind zeci, ba chiar sute de comori naționale,
fără de care nu ne-am ști istoria. Dacă cealaltă persoana răspunde afirmativ,
eu încep:
Iașul este
mereu darnic să-și povestească memoriile cu gust de pace și prosperitate, o
lacrimă rostogolindu-se pe obrazul brăzdat de tăieturi când ajunge la timpul
din război, căci Iașul nu a avut numai pace, ci a fost pentru multă vreme un câmp
de bătălie, capitală a țării la nevoie, leagăn al patriotismului românesc.
Muzeele împânzesc
orașul, fiecare colț ascunzând un crâmpei din istorie, fiecare ieșean fiind mândru
de orașul de baștină. Iașul a fost și este capitala Moldovei, oraș indispensabil
pentru apărarea patriei împotriva oricărei invazii.
Imperiul Otoman a pus o mare
umbra asupra Iașului de-a lungul vremii, deoarece se impuneau taxe uriașe în
bani, mâncare și oameni, ori se ajungea la război. De multe ori am fost împinși
în zid de Imperiul Otoman, dar tot de multe ori am sărit și ne-am luptat cu el
și i-am ținut piept. Ne-am bătut cu parșivii ieniceri, am rupt documentele
despre taxe și i-am scuipat pe sultani. Ne-au omorât mulți conducători sfinți,
ne-au transformat oamenii buni în sclavi și ne-au tăiat mâna în care țineam
bucuria, pacea și prosperitatea.
Am avut multe perioade de pace,
toate scurte, după care am plătit cu viața pentru libertate și iar am luptat.
Pentru multe secole românii, dar mai ales moldovenii, au plătit scump traiul pe
aceste meleaguri, au luptat și au tot luptat, până în timpul Primului Război
Mondial, când, într-un final, am demolat coruptul și puturosul imperiu. Nu
numai că ne-am salvat patria, dar am salvat întreaga Europă! Am sfidat
poruncile și am primit loviturile, ca o mamă ce-și protejează copiii, sperând
că la atingerea maturității o vor proteja si ei.
Dar apoi, când eram slabi și
obosiți după crunta bătaie, ca pușlamale lașe ce erau, Puterile Centrale au sărit
și ne-au luat Transilvania și Țara Românească! Chiar și după ce s-a terminat războiul,
tot acolo au stat! Și iar ne-au împins în zid, și iar le-am sărit în cap, până în
Budapesta, unde ne-am câștigat independența!
A urmat și Al Doilea Război
Mondial, unde am fost forțați mai întâi de naziști, apoi de comuniști să ne
sacrificăm populația evreiască, sacrificându-ne și credința în Mântuitorul
nostru, Iisus Hristos, până la Revoluție, când, din nou, am luptat cu omul mai
mare și am câștigat. Am avut și pace, am avut și război, dar mereu și mereu, Iașul
a fost acolo. Fie în hainele de biserică, rugându-se, fie în uniforma militară,
luptând, am fost acolo. Și să fim al dracului dacă n-am făcut o treabă bună!
Revenind din ceața istoriei…De
ce iubesc eu Iașul?
În Iași nenumărați mari maeștri ai artei
scrierii au petrecut timp aici, în case, în hanuri, inspirându-se din lumea din
jurul lor, identificându-se printre marea de suflete de oameni obișnuiți. Aici,
în Iași, s-a născut, ceea ce numim noi,o parte din literatura românească.
Iașul i-a găzduit pe Ion
Creanga și Mihai Eminescu o vreme; pe maestrul ce jongla cu fericirea copiilor,
pe Nică, în bojdeucă și pe poetul melancolic și filozof, pe Mihai... Aici, dânșii și mulți alții, au scris împreună,
discutând și aruncând idei, intrând în “templul” lor, „Junimea”, simțind aroma înțelepciunii.
Chiar și acum, când intri în Iași,
simți o slabă aromă , simți cum cultura
s-a răspândit și înmulțit ca un virus, ca o epidemie printre muritorii de rând
și a plantat în ei sămânța cunoașterii
ce acum o simțim în noi ca un tei înflorit. Acum aș vrea să continui cu o întâmplare
de la Iași, despre un tei anume...
Fusesem
invitat la o decernare de premii pentru scrierea de proză și poezie la Iași, în
Parcul Copou, ce aproape exploda de literatură! Când am intrat cu mama, cultura
m-a lovit în nas ca o nicovală dulce. Mi-am deschis ochii și-am văzut
lumina…Statuile maeștrilor, aproape vii, uitându-se la tine cu mare interes,
florile ce aruncau sărutări spre observator, copacii parca te îmbrățișau cu
crengile moi,pline cu frunze și foi. Am străbătut parcul o oră întreagă (ajutat
de o pungă mare de popcorn), orbit de frumusețea din jurul meu. Apoi am văzut
un lucru ce m-a schimbat, în bine, de altfel. Un tei. Un tei înflorit, umbros,
cu o mireasmă îmbietoare. M-am uitat în josul său si am… nu pot descrie senzația
de după observație…Flori, mii de flori, lalele, trandafiri, petunii! Flori pe
lateral, ținute strâns de un gard viu, ca verdele pădurii. Jos, pe trotuar,
totuși, erau litere în alb, atât de albe, încât se puteau citi următoarele:
“Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.”
Mihai Eminescu
Am fost
uimit de cât patriotism, onoare și înțelepciune poate curge dintr-o singură
frază. Am fost schimbat. Mama repede m-a îndemnat: “Haide! Hai să-ți fac o poză
lângă tei! Te rog!”, cu zâmbetul pe buze.
Tot cu
ochii pe mărețul citat, am răspuns:
“Nimeni
nu poate calca pe cuvintele lui Eminescu! Nimeni, decât el însuși, sau Domnul!”
De aceea
iubesc eu Iașul…
