joi, 16 octombrie 2014

De ce iubesc Iașul?


În 7 iulie 2001 m-am născut  văzând sfânta lumină a lumii, lumina dragului meu Iași. Am plâns de bucurie  având  o presimțire buna în legătură cu Iașul. Aș fi dorit din toata inima să stau acolo, dar, din păcate, familia mea trăiește într-o localitate învecinată, unde am copilărit și încă copilăresc.

            Mulți oameni mă întreabă: „De ce iubești Iașul?”, iar eu răspund: „Ai timp să mă asculți?” căci Iașul este un oraș tare bătrân,  adăpostind zeci, ba chiar sute de comori naționale, fără de care nu ne-am ști istoria. Dacă cealaltă persoana răspunde afirmativ, eu încep:

            Iașul este mereu darnic să-și povestească memoriile cu gust de pace și prosperitate, o lacrimă rostogolindu-se pe obrazul brăzdat de tăieturi când ajunge la timpul din război, căci Iașul nu a avut numai pace, ci a fost pentru multă vreme un câmp de bătălie, capitală a țării la nevoie, leagăn al patriotismului românesc.

            Muzeele împânzesc orașul, fiecare colț ascunzând un crâmpei din istorie, fiecare ieșean fiind mândru de orașul de baștină. Iașul a fost și este capitala Moldovei, oraș indispensabil pentru apărarea patriei împotriva oricărei invazii.

Imperiul Otoman a pus o mare umbra asupra Iașului de-a lungul vremii, deoarece se impuneau taxe uriașe în bani, mâncare și oameni, ori se ajungea la război. De multe ori am fost împinși în zid de Imperiul Otoman, dar tot de multe ori am sărit și ne-am luptat cu el și i-am ținut piept. Ne-am bătut cu parșivii ieniceri, am rupt documentele despre taxe și i-am scuipat pe sultani. Ne-au omorât mulți conducători sfinți, ne-au transformat oamenii buni în sclavi și ne-au tăiat mâna în care țineam bucuria, pacea și prosperitatea.

Am avut multe perioade de pace, toate scurte, după care am plătit cu viața pentru libertate și iar am luptat. Pentru multe secole românii, dar mai ales moldovenii, au plătit scump traiul pe aceste meleaguri, au luptat și au tot luptat, până în timpul Primului Război Mondial, când, într-un final, am demolat coruptul și puturosul imperiu. Nu numai că ne-am salvat patria, dar am salvat întreaga Europă! Am sfidat poruncile și am primit loviturile, ca o mamă ce-și protejează copiii, sperând că la atingerea maturității o vor proteja si ei.

Dar apoi, când eram slabi și obosiți după crunta bătaie, ca pușlamale lașe ce erau, Puterile Centrale au sărit și ne-au luat Transilvania și Țara Românească! Chiar și după ce s-a terminat războiul, tot acolo au stat! Și iar ne-au împins în zid, și iar le-am sărit în cap, până în Budapesta, unde ne-am câștigat independența!

A urmat și Al Doilea Război Mondial, unde am fost forțați mai întâi de naziști, apoi de comuniști să ne sacrificăm populația evreiască, sacrificându-ne și credința în Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, până la Revoluție, când, din nou, am luptat cu omul mai mare și am câștigat. Am avut și pace, am avut și război, dar mereu și mereu, Iașul a fost acolo. Fie în hainele de biserică, rugându-se, fie în uniforma militară, luptând, am fost acolo. Și să fim al dracului dacă n-am făcut o treabă bună!

Revenind din ceața istoriei…De ce iubesc eu Iașul?

 În Iași nenumărați mari maeștri ai artei scrierii au petrecut timp aici, în case, în hanuri, inspirându-se din lumea din jurul lor, identificându-se printre marea de suflete de oameni obișnuiți. Aici, în Iași, s-a născut, ceea ce numim noi,o parte din literatura românească.

Iașul i-a găzduit pe Ion Creanga și Mihai Eminescu o vreme; pe maestrul ce jongla cu fericirea copiilor, pe Nică, în bojdeucă și pe poetul melancolic și filozof, pe Mihai...  Aici, dânșii și mulți alții, au scris împreună, discutând și aruncând idei, intrând în “templul” lor, „Junimea”, simțind aroma înțelepciunii.

Chiar și acum, când intri în Iași,  simți o slabă aromă , simți cum cultura s-a răspândit și înmulțit ca un virus, ca o epidemie printre muritorii de rând și a  plantat în ei sămânța cunoașterii ce acum o simțim în noi ca un tei înflorit. Acum aș vrea să continui cu o întâmplare de la Iași, despre un tei anume...

            Fusesem invitat la o decernare de premii pentru scrierea de proză și poezie la Iași, în Parcul Copou, ce aproape exploda  de  literatură! Când am intrat cu mama, cultura m-a lovit în nas ca o nicovală dulce. Mi-am deschis ochii și-am văzut lumina…Statuile maeștrilor, aproape vii, uitându-se la tine cu mare interes, florile ce aruncau sărutări spre observator, copacii parca te îmbrățișau cu crengile moi,pline cu frunze și foi. Am străbătut parcul o oră întreagă (ajutat de o pungă mare de popcorn), orbit de frumusețea din jurul meu. Apoi am văzut un lucru ce m-a schimbat, în bine, de altfel. Un tei. Un tei înflorit, umbros, cu o mireasmă îmbietoare. M-am uitat în josul său si am… nu pot descrie senzația de după observație…Flori, mii de flori, lalele, trandafiri, petunii! Flori pe lateral, ținute strâns de un gard viu, ca verdele pădurii. Jos, pe trotuar, totuși, erau litere în alb, atât de albe, încât se puteau citi următoarele:

           

“Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.”

Mihai Eminescu

            Am fost uimit de cât patriotism, onoare și înțelepciune poate curge dintr-o singură frază. Am fost schimbat. Mama repede m-a îndemnat: “Haide! Hai să-ți fac o poză lângă tei! Te rog!”, cu zâmbetul pe buze.

            Tot cu ochii pe mărețul citat, am răspuns:

            “Nimeni nu poate calca pe cuvintele lui Eminescu! Nimeni, decât el însuși, sau Domnul!”

            De aceea iubesc eu Iașul…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Follow by Email