Prologul adolescenței, Capitolul 4

            Plictiseala poate fi printre cele mai distructive lucruri posibile. Plictiseala, cu toate sensurile ei, este și greu de definit, în principal pentru că înseamnă altceva pentru fiecare. Dar ce faci atunci când nu ai altceva de făcut decât să stai acasă?

Uitându-te la decorul camerelor, observi că pereții, chiar dacă au înfățișări diferite, generează aceeași mediocritate a culorilor, aceleași umbre care formează un întuneric care te fac să crezi că trăiești într-o colibă. Dar nu. Nu ești un agent secret aflat într-o casă conspirativă, așteptându-și plictisit misiunea. Nu. Ești doar tu, plictisit din cale afară, aflat în propria casă în care ai trăit și vei mai trăi ceva.

Movul obiectelor e șters, parcă apropiat de întuneric. Galbenul și verdele sunt culori bolnăvicioase, îți vine să și tușești când te uiți la ele. Roșul arată de parcă și-a pierdut pasiunea, și e corupt de ceva. Poate dacă aprinzi lumina e mai frumos. Nu, nici așa. Dacă pornești becul, lumina te orbește (că doar erai obișnuit, prea obișnuit cu întunericul de nivel mediu care te plictisea) și te face să te gândești la locuri unde sunt lumini puternice. Eu dacă aprind becul în miezul zilei doar pentru a mă face să mă simt mai bine în pielea mea, mă simt ca la spital. Sau, în pregătire de a merge la spital. Poate ai trecut și tu prin asta, să pățești brusc ceva și să fii împins cu sila în propriul dormitor, părinții aprinzând lumina chiar dacă e zi, căutând pastile, haine sau alte obiecte aflate în recipiente în care poți găsi ceva doar dacă ești călăuzit de lumină. Cel mai rău era când eram trezit în miezul nopții, era aprins becul și trebuia să realizez ceva urgent.

Și de ce e întuneric dacă e zi? Vremea. Eterna natură schimbătoare a vremii, mai schimbătoare decât orice femme fatale și cu un efect atât de mare asupra dispoziției oamenilor încât oricine ar fi surprins. Spre exemplu, azi ninge. E trecut de mijlocul lui aprilie, e trecut de Paște, și ninge. Din câte am înțeles, un anticiclon siberian își croiește drum încă din Asia, trecând prin toată Europa. Să fie sănătos, dar de ce trebuie să treacă prin Moldova? N-are loc prin Scandinavia, unde oricum finlandezii, suedezii și norvegienii sunt obișnuiți cu temperaturile joase? Nu, norii iernii trec prin Iași în plină primăvară, ca să-și bată joc de regimul meu alimentar (Cică am voie să mănânc înghețată doar după Paște. Asta mi-a spus mama de mic, asta respect și eu acum, când sunt mai cu capul pe umeri. Dar acum și mama e confuză, că doar nu e bine să mănânc înghețată când pe dealuri poți să te dai cu sania.). Și colac peste pupăză, nu era destul că aveam o răceală minoră din cauza schimbării de temperatură, acum mai am și „crize” de tuse. Da` normal că sunt plictisit, oricum sunt obosit de atmosfera asta ciudată.

Nu că n-aș avea ce face. Aș putea să mă joc pe laptop, că doar am laptop bun și jocuri o sumedenie! Aș putea să citesc, că am cărți începute și neîncepute, cărți care încă așteaptă să fie terminate, o carte-două împrumutate de la variate cunoștințe, cărți peste cărți care mai stau cu telefonul, pixul sau scobitoarea în sân sub post de semn de carte care mă strigă să vin să-l scot de zile întregi. Aș putea să-mi scriu temele, că am mai avut profesori drăguți care ne-au dat teme de vacanță nici prea lungi, nici prea scurte (nu există temă prea scurtă, dar de dragul expresivității, o să existe măcar acum), numai bune de rezolvat într-o oră, două din vacanță. Dar încă din clasa întâi nu-mi făceam temele când mă plictiseam, și mai bine stăteam degeaba decât să pun mâna pe pix și să desenez la nesfârșit lebede și bastonașe. Noroc cu pasiunea pentru scris, că altfel nici compunerile nu le făceam de plăcere. Dar acum, chiar dacă am de scris un articol la română, plictiseala mă doboară cumplit.

Și am încercat să mă joc, și m-am plictisit după 20 de minute de împușcat și hăcuit diverși monștrii. Și am încercat să citesc, dar nu puteam deveni interesat de nicio poveste de viață a vreunui protagonist din orice roman, nuvelă sau schiță. M-aș uita la un film…da, un film ar fi numai bun! Să privesc ca berbecul la farmacie un thriller psihologic de Tarantino, sau o peliculă cu supereroi, poate la Batman!...da, la Batman să mă uit, și să-l studiez pe Joker cum își adaptează acțiunile, rămânând loial mentalității stricate (sau îmbunătățite?) de nebunie în timp ce orașul lor cu ai lui oameni e distrus de rivalitatea asta legendară! Deschid laptopul, intru pe net…și nu se încarcă pagina. Dau refresh o dată, de două ori, de trei ori, îi dau până încruntările și botul făcute involuntar erup într-o înjurătură șoptită, întrebând retoric, singur fiind în casă, ce se întâmplă. Ah…n-am Internet. Splendid, total mirific, deja îmi pare rău pentru pereții camerei care sunt nevoiți să-mi asculte valurile peste valurile de obscenități aruncate la adresa Internetului, celui care a făcut Internetul, rudelor celui care a făcut Internetul, cunoștințelor rudelor celui care a făcut Internetul care l-au inspirat pe cel care a făcut Internetul să facă Internetul și tot așa, până când mă doare gura de la bot, de la mișcările rapide și de rață ale buzelor și de la lipsa de salivă.

De ce n-am Internet? Mă uit în jurul camerei agitat, de parcă răspunsul se află în arhitectura construită de bunici acum mulți ani, ascunsă de pereții bolnăvicioși și de întunericul lor obositor. Ochii mi se opresc asupra termopanului într-un instant, la fel cum un copil se oprește satisfăcut la un condamnat ales de soartă, după ce a arătat cu degetul la fiecare prieten al său, fredonând „Ala-bala-porto-cala”. De fapt, mi se opresc la ce se află după termopan. După geamul gros, ninsoarea (care e de fapt o iluzie a iernii; nu se așează nici un strat de zăpadă pe noroiul rece și întărit) cade într-un ritm diferit apei din burlane, parcă fiind într-o competiție cu surata sa lichidă. „Aha! Deci vremea asta nesăbuită este motivul pentru care eu n-am Internet!” Cam la asta mă gândesc, făcând abstracție de la „termenii de argou” (ca să nu-i înlocuiesc cu altceva), în timp ce privesc alene la peisajul neimpresionant.

Poate ar trebui să mă impresioneze, dar poate plictiseala mă afectează într-o măsură prea mare pe mine, regina dramei. Plantele rămân la fel de verzi, dar fără strălucirea lor primăvăratică, ci cu frunzele cu capul plecat, parcă și ele deprimate de curentul acesta siberian. Da, ăsta e cuvântul, „deprimate”! Mă simt cu totul și cu totul deprimat de tot ce înseamnă această zi, fie că e vremea, fie că sunt activitățile posibile, fie că e propria față observată de fiecare dată când trec prin fața unei oglinzi. Oho, dar eu cum arăt!...„Minte sănătoasă în corp sănătos” ar fi expresia perfectă cu rol de antonim la cum mă simt acum. Că sănătos nu prea mă simt. Poate de la răceală, dar oricum am o moleșeală pe mine mai rea decât orice lene posibilă pe lumea asta.  Ochii mici, ascunși după ochelari, buzele uscate, lipite strâns de tăcerea care a domnit asupra mea aproape o zi întreagă, pielea pală, animată, într-un fel, de firele de păr rebele care trebuie tăiate odată și odată. Dar azi n-am chef să mă aranjez. De fapt, n-am de ce, doar stau în propriul meu domeniu toată ziua.  Stau și mă uit pe geam, măcar peisajul e o mică distracție.

Seamănă cu o planetă abia colonizată de omenire, cu un climat nemaivăzut până acum. Arborii mari, semeți, dezvoltați de câteva decenii și reînvigorați recent de sezonul cald, acum biciuiți de o ninsoare neașteptată. Florile sunt multicolore, dar atârnă blege în afara ghivecelor, din cauza frigului. Crengile stau țepene, frunzele rămânând la verdele lor definitoriu, chiar dacă te-ai aștepta să se întunece din moment în moment.

Poate ar trebui să mă aranjez.

„Te întâlnești cu cineva?”

-Nu…

„Ai oaspeți?”

-Nu.

„Pleci undeva?”

-NU! Mă duc să mă aranjez pentru că nu suport starea asta!

Ies din cameră turbat, închizând ușile într-un mod în care nu sunt nici trântite, nici așezate cu grijă, pășesc repede și determinat, mai am puțin și alunec pe parchet de două ori, ușile sunt deschise și închise una după alta, mai am puțin și alunec pe gresie de două ori, deschid robinetul, arunc cu apă rece peste fața obișnuită cu căldura păturii, șterpelesc prosopul și-mi biciuiesc pielea confuză până mă usuc, iau periuța și tubul de pastă de dinți, deschid periuța și o presez pe tub, nu iese pasta, înjur!...

„Îmi amintește de dimineața când ai visat că te-a sărutat crush-ul. Te-ai trezit agitat, neștiind dacă era vis sau realitate, îți loveai moalele capului cu palmele pentru că nu-ți puteai aduce aminte, parcă veneau turcii!...Atunci ai realizat că ți-era frig și te-ai dus să-ți aduci caloriferul din camera adiacentă. Ți l-ai adus, l-ai băgat în priză, ai apăsat pe buton și a început să scoată un sunet infernal! L-ai oprit și, când colo, n-ai adus caloriferul, ci aspiratorul. Ce oră era? 4? 5? 6? Mergeai la școală în ziua aia sau stăteai acasă? Te-ai culcat la o oră decentă sau târziu în noaptea dinaintea dimineții?

Cât de mult te-a afectat acel vis dacă ai confundat un calorifer cu un aspirator? Și mai ales, de ce ai făcut aproximativ același lucru acum, în lipsa unui asemenea vis?”

Modul în care explică situația, explică atât de repede, parcă îmi imită ritmul picioarelor de acum 10 secunde. Relatarea e atât de inocentă până într-un anumit punct, parcă povestește o zi plictisitoare la birou. Întrebările succinte și agitate…îmi reflectă starea de spirit. Întrebările conclusive sunt cireașa de pe tort, o amestecătură între sarcasm, retoric, îngrijorare generală și psihologie.

Numai Emy putea să mă persifleze în așa hal și mie să-mi placă.

-Răspunsul e clar. Sunt obosit, stresat, nu știu ce e cu mine.

„Sigur, fix tu nu știi ce e cu tine. Haide, Emi, dă-o încolo, mereu când vrei să dovedești ceva te apucă un zel, o determinare, o ambiție de ai încerca să muți și Olimpul dacă ți-ar sta în cale! Te duceai acum să te speli doar pentru a te simți mai bine în pielea ta. E de înțeles. Haide, fă un duș, relaxează-te, ești liber azi. O să faci tu ceva productiv, nu te mai îngrijora atât din cauza plictiselii.”

-De ce îmi vorbești atât de frumos?

Tăcere. Sigur, acum tace. Când îl întrebi ceva important tace, doar când îi tună lui începe să se comporte ca soția îngrijorată care ți-e mereu alături. Sau, mă rog, când îl întreb eu ceva important tace. Nu că m-ar ignora în detrimentul altora. Doar că ceilalți nu-l iau în serios și îl ignoră.

În fine, n-am cum să nu-mi ascult propria conștiință, așa că după 10 minute ies din baie, reînvigorat, primit cu răceală de temperaturile un pic mai mici din restul casei. Închid ușile deschise anterior, mă reîntorc la „birou”, îmi cocoț picioarele pe DOOM-ul așezat strategic lângă birou (pentru a putea căuta cu viteză cuvintele necunoscute, desigur, nu din alte motive), și închid ochii.

„Ce să fac, ce să fac…”

Până la urmă, ce era cu acel vis?

*

            Aprilie era, și mă simțeam jenat de starea în care mă aflam.

            Iulie este, și mă simt jenat de starea în care mă aflu.

            Deci, până la urmă, ce s-a întâmplat în acea zi? A triumfat Emi în obiectivul de a-și nimici depresia, redactând zece cărți pe parcurs, fiind productiv SAU a fost cotropit de lene, moleșeală și mediocritate, rămânând în aceeași stare?

            Nu mai țin minte.

„Bravissimo, Emi, dar îți lași cititorii ăia doi să moară de ciudă că n-au aflat sfârșitul basmului lor preferat?”

Nu chiar. Din aprilie până în iulie am trecut prin mai multe stări (în momentul de față, știu sigur că trec de la o stare la alta mult prea ușor) și pot spune că NU sufeream de o depresie distrugătoare. M-am bucurat de câștigarea unor concursuri, am terminat anul de bobocie în liceu cu premiul I (mare bucurie pentru je, având în vedere că n-am mai luat premiul I din clasa a IV-a), mi-am petrecut vacanța în mod relativ relaxant până acum.

Până în seara de 16 iulie 2017, când mă simt total rupt de realitate.

În primul și-n primul rând, sunt conștient de faptul că mâine o să fiu ok. Dacă nu mâine, atunci poimâine. Dacă nu poimâine, răspoimâine. Nu există stare rea care să dăinuie la nesfârșit, asta concluzionez acum, în stare filozofică și cu revelațiile în mânecă, pregătit să mi le inserez în cap oricând.

În al doilea rând, sunt deprimat, plictisit, morocănos, singuratic, boem, nebun, supărat, paranoic, confuz? Doar una dintre aceste stări? O combinație? Nu știu, deci putem alege varianta „confuz”. Și asta mă aduce cu gândul la faptul că orice clasificare a naturii mele din această noapte, noapte în care stelele nu mai râd la lună, cum ar spune maistrul Creangă, este imposibilă, cel puțin din perspectiva mea.

La o adică, mă gândesc doar la faptul că totul e relativ. Exemplu: întreabă un om ce e mai important pe lumea asta. Ori o să-ți spună ce e cel mai important pentru el, ori ce e cel mai important pentru omenirea în sine. Din astea două categorii, îți poate spune în lună și în stele o societate întreagă ce e mai important pe mapamond pentru ea. Mamele indubitabil își vor menționa copiii, odată și odată. Îndrăgostiții vor spune imediat că partenerul (sau persoana pe care o vor ca partener) este mai sacru decât ochii din cap. Eu nu știu deloc ce aș răspunde. Și sunt om, Doamne iartă-mă!

Așadar, prin relativitate, mă refer la tot și la nimic. Psihologii m-ar diagnostica cu nu știu ce molimă morală nouă, părinții mi-ar spune că nu-s sănătos la cap, prietenii ar da din umeri. Mi-e dor să vizitez un psiholog. Da, știu că sunt amator de psihologie și că mă pricep la a ghici ce gândesc oamenii cu adevărat. Dar chiar nu mă simt în stare să fiu subiectiv sau obiectiv față de mine în momentul acesta. Mă plictisesc propriile diagnostice. Ironic, având în vedere că azi spuneam cum m-aș bucura maxim să dau peste echivalentul meu feminin. Și-am fost întrebat dacă nu m-aș plictisi, și am spus cu tărie că nu, că eu oricum mă iubesc pe mine mult prea mult pentru propria sănătate!

Cred că părinții au dreptate. Când ți se spune de 16 ani același lucru din partea celor care ți-au dat viață, ajungi să-i crezi. Dar chiar și fără factorul repetitivității, nu cred că sunt întreg la cap. Fac parte din grupul de tineri cărora le place să se laude că au halucinații, că sunt bipolari, neputând rămâne la o singură stare decisivă, că simt, aud, văd pe mama naibilor!

Noi, adolescenții, suntem toți o apă și-un pământ, un neam de ipohondrii care o să ajungem să fim adulții care „conduc” lumea în momentul de față! Îmi vine să plâng. Suntem cei care dăm bani pentru a vedea halucinații, în loc să ne speriem de ele. Suntem cei care se dau mari instabili mintal pentru că iau decizii foarte, foarte, FOARTE proaste atunci când intervine paranoia, gelozia sau prostia în sine. Suntem cei care avem mereu un diagnostic pentru fiecare sentiment pe care îl trăim. Nu există boli pentru câte pastile sunt, și noi cu drag ne batem părinții la cap că dacă așa a zis dom’ doftor, atunci chiar trebuie să ne fumăm marijuana medicinală / ingurgităm pastilele de râs / bem siropul de tuse care ne face să călărim caii verzi de pe pereți.

 Mai revoluționar așa de felul meu în seara asta, nu-i așa? Trist este faptul că dacă îmi trage cineva o palmă în momentul acesta, țipă că sunt un ipocrit, un mucos care se crede trecut prin viață, chiar o sa izbucnesc în plâns și o să-l cred. Dacă se coboară Afrodita din nu mai știu eu care munte și îmi dă sărutu’ vieții, o să mă simt plin de viață, grandios, gata să bat DN-28-ul singur pe jos!

            Din nou, ironic este faptul că mereu vreau să văd lucrurile în alb sau în negru. Și acum aș putea schimba atâtea nuanțe de gri atât de ușor, aș mai avea puțin și aș inventa o nouă culoare! Mare maestru zugrav scrie (e pictat?) pe mine.

            Dar prietenii chiar ar da din umeri dacă m-ar vedea? Din nou, nu știu. Nu știu, dar am teorii peste teorii (nu conspiraționiste. De alea într-o altă zi cu soare) la care mă gândesc când nu am ce face. Îmi vin în cap una-două persoane care mi-ar spune să dorm mai mult. O prietenă mi-ar spune să nu-mi mai pese atât de mult de tot (Lucifer știe cum unii pot să-și activeze și să-și dezactiveze sentimentele în mod total la o pocnire din degete).

            Ce lup singuratic fain aș fi. Confuz de alianțele mele, bazându-se doar pe sine, bântuit de anxietate și torturat de masca de încredere pe care o poartă mereu, ah, ce plăcere! Ironia intră din nou cu berbecul prin ușă, deoarece până acum mă simțeam chiar foarte încrezător în mine. Ce bine-mi șade după o săptămână de stagiu de pregătire specială la taekwondo, cu barba in floare, de la bărbie și buze trecând la obrăjori, cu zgârieturi cauterizate, coagulate, uscate pe palme, încheieturi, degete, cu mici linioare roșii străbătându-mi irisul ambilor ochi. Ce bine mă simt în blugii trainici, adidașii cumpărați de-o săptămână, două, tricoul larg și negru și jacheta bomber, și ea tot neagră. Încrederea în sine efectiv izvorăște din părul puțin deranjat și din reflecția din geamul mașinii unui necunoscut. „Ce fain mi-s, Doamni! Tă-tă-tăt mi-s numa’ bun de însurat!”

            Ah, da. Recomand artele marțiale ca ocupație și mai mult decât ocupație. Aș da detalii, dar farmecul lor vine din faptul că descoperi singur intrigile și pasiunile unice fiecărui club, fiecărui practicant. Revenind, cel mai bine mă simt după o săptămână ocupată, neavând timp nici să mă bărbieresc sau să mă pieptăn. Cel mai bine mă simt îmbrăcat destul de casual ca să mă simt comfortabil, destul de aranjat ca să pot ieși pe undeva. Cel mai bine mă simt când știu eu singur că nimic nu mă poate indispune. Și asta presupune megalomanie, egocentrism și multe alte valori sociale pentru mine.

            Revenind după revenire, țin să spun că mi-a cam trecut starea. Poate e pentru că am trecut de la masa de afară, din bezna nopții, în dormitorul luminat abstract, ticăitul ceasului fiindu-mi compania de încredere. Și doar acum două ore îmi luasem castronul cu lapte cu cereale afară și ronțăiam mecanic, gândindu-mă la faptul că trebuie să scriu ceea ce gândesc. Mecanic…dacă mâncam în beznă și mișcările îmi erau naturale, pot spune că mâncam mecanic. Bine că mi-a tihnit și că n-am mai băgat în mine alt sandwich care să-mi facă doamna dentistă să-și pună mâinile-n cap când deschid gura!

            Adevărul e că ar trebui să scriu mai des. Mulți îmi spun că am un stil unic și că ar trebui să continui să mă exprim. Acum, nu știu dacă faptul că îmi scriu gândurile directe e mai bine sau mai rău, dar recent am început să am o mare durere în cot legată de prejudecăți și de opiniile rele ale altora. Și da, știu că sună ca un clișeu adolescentin, dar chiar așa mă simt. Nu că m-ar durea undeva de ce cred părinții mei, că o să mă îmbrac în negru și că o să încep să-mi rulez țigări cu tutun din Madagascar. Nu. Doar că nu mă mai interesează faptul că unele cunoștințe nu mă înțeleg și vor să fiu mai „nu știu cum”. Acel je ne sais quoi pe care îl cresc în mine de ceva timp nu poate muri pentru ca eu să fiu mai „nu știu cum”, căci aș muri și eu odată cu el.

            Ce vreau până la urmă? Calm. Resemnare. Nu neapărat o continuare plină de relaxare a verii, ci lipsa conflictului. Am ajuns să cred că orice aș face pentru a scăpa de conflict, el mă urmărește și se manifestă într-un mod indirect oricum asupra mea. Ei bine, aș vrea să nu mai fie cazul, cel puțin pentru ceva timp. Vorba aia, dacă vrei cu adevărat, se întâmplă! Vreau să nu mai prezint izvorul neîncrederii părinților mei. Vreau să nu-mi mai persiflez cunoștințele care mă critică în mod neconstructiv. Vreau să fiu înțelegător, tolerant și înțeles, tolerat. Vreau multe, adevărul e că. Dar până la urmă, speranța moare ultima. Nu sunt eu încăpățânatul ambițios care nu se mulțumește cu nimic?

            „Dar nu vă faceți griji, Emy nu dispare.” Oricum cine citește o să interpreteze, mama poate o să mă tragă deoparte și o să-mi spună că se bucură de ceea ce vreau să fac, tata o să bată un apropo la masă legat de asta, și poate vreun prieten o să se arate interesant de ceea ce spun. Și, dacă nu e prea mare deranjul, poate chiar o să înțeleagă cineva ceva din tot ce am scris.