Povesti modificate

Moto:  “Uneori este greu să fii bunic!...”



POVEŞTI MODIFICATE
De 8 martie am fost invitat de către ai mei copii la ei. Mi-am dat seama că fiind bunic, am nevoie de o poveste pentru nepot.
Când am ajuns la Răducăneni, destinaţia mea, era 22:30, aşa că nepotul nu a reuşit să primească o poveste atunci.
În ziua următoare am mers cu nepotul la gura sobei pentru o poveste:
- A fost odată, ca niciodată, un împărat care stăpânea o împărăţie mare.
- Un rege bunicule! Un rege şi un regat!
- A fost odată ca niciodată, continuă bunicul, un rege care stăpânea un regat mare, Roşu-Împărat.
- Carol, bunicule ! Regele Carol!
- Da, regele Carol cel Mare, căci aşa se numea; avea trei fii: Dîmîtri, Vasili şi Ivan.
- Nu-i cunosc bunicule!
- Mângâindu-şi mustăţile, să nu se observe desele întreruperi, bunicul  merse mai departe cu povestea. Dumitru, Vasile şi Andrei, li se spunea ţarevici.
- Prinţi, nu ţarevici, bunicule!
- Li se spunea prinţi, iar Andrei era mezinul. Regele avea un palat mare în care toată familia îşi ducea viaţa între studiu, politică şi chiolhanuri…
- Un castel!
 - Regele avea un castel într-o grădină nemaivăzut de frumoasă. Acolo era un pom cu mere... Mere Golden( nu de aur). Însă de la o vreme acolo îşi făcuse sălaş  o pasăre.
- Ciocănitoare! Nu-i aşa, bunicule?!
Schimbând piciorul stâng pe cel drept, cu zâmbetul uşor ironic dar tremurându-i barba, bunicul  duce povestea mai departe:
- ...o ciocănitoare  cu pene aurii( nu de aur) şi  cu ochii verzi smarald (nu de mărgăritare). Acestă pasăre îi tot fura merele regelui, aşa că într-o zi îşi trimise fiii să o prindă. Cum soarele, în loc să se ascundă la vederea fiilor regelui, acesta mai abitir începu a străluci, provocându-le o moleşeală de mai, mai să adoarmă din picioare. Aşa se face că fraţii mai mari s-au culcat la rădăcina pomului să vegheze, dar au adormit.
- Cum aşa bunicule?! Nu aveau cum să adoarmă!
- Hmmm!... păi fraţii mai mari s-au certat cu regele, aşa că le-a pus somnifere. Mezinul însă a vegheat până a văzut pasărea. Când aceasta era foarte  preocupată să  ciupescă din miezul merelor, mezinul de îndată o prinse de aripi; pasărea, văzându-se căzută în capcana prinţului, începu  a se zbate, şi a se zbate, şi a se zbate până ce-şi dădu răsuflarea. 
Văzând ce mare păcat făcuse pe băiat îl cuprinse plânsul; un plâns cu sughiţuri  care făceau lacrimile să curgă pe obraz precum un pârâiaş de apă ieşit deodată din pământ ce-şi căuta acum loc să formeze  un ochi mare de apă mai întâi, apoi un loc cu apă sărată în care de cum te atingeai, pe  dată întinereai cu  o sută de ani. dar prinţişorul nostru nu ştia  ca lacrimile sale fac minuni, de aceea nu mai contenea cu plânsul şi văicăreala.
- A murit pasărea! A murit pasărea!...
- Dacă îmi amintesc eu bine, continuă bunicul, paserii îî căzuse o pană în buzunarul băiatului, fără ca acesta să ştie. Doar o singură pană.
Plecară, aşadar, cei trei prinţi s-o caute: fiecare în altă direcţie. Pe drum un lup hămesit  se aruncă asupra calului lui Andrei şi-l sfâşie fără ca   prinţul nostru să aibă vreme a striga vai! Vai! 
Singur şi fără tovarăş – calul, lui Andrei i se făcu frică. Dar lupul, ori sătul ori milos l-a lăsat pe Andrei o vreme să jelească după care i-a făcut semn să-l încalece, continuându-şi calea. Merseră ei cale de-o zi, apoi de două până când au găsit pasărea. Numai că aceasta era la Verde... Scuze, Carol II. Andrei a încercat să fure pasărea dar ţipătul acesteia trezi întreg palatul. 
Ca pedeapsă, Carol al II-lea l-a pus pe Andrei să găsească un cal, mai viteaz decât cel pe care-l mâncase lupul şi atât de voinic încât să ducă pe crupa sa nu două şi zece persoane. Cu ajutorul lupului căruia-i spuse Viteaz, Andrei găsi calul cel voinic pentru prinţul Carol al II-lea. Povestea spune că prinţul a vrut să pună şaua pe cal pe de o parte iar de cealaltă parte să-i aibă pe lângă sine  pe Andrei şi  Viteaz, prietenul său lup, scutindu-i în felul acesta de orice pedeapsă. Dar pentru aceasta îl mai puse la o încercare: să caute pe Regina Maria. Plictisit de atâtea neajunsuri, însuşi lupul s-a dus după Regina Maria pentru Andrei; pesemne că-l iubea nespus de mult. Trebuia să o dea pe regină în schimbul calului lui Carol al II-lea; acesta să-i dea pasărea lui Andrei s-o ducă tatălui său. 
Numai că planul de acasă nu prea se potriveşte cu acela din târg; aşa se face că Andrei, de cum văzu pe regina Maria, pe îndată  se îndrăgosti. Puse  pe lup, pe Viteaz, să se dea de trei ori peste cap pentru a se transforma în regină, scuze, să se deghizeze în regină şi să-l păcălească pe Carol al II-lea. Aşa au reuşit cu cal, cu regină, cu prinţ şi cu lup să scape nevătămaţi de prinţ trăind mulţi ani de atunci împreună în linişte şi dragoste. 
Aceeaşi poveste se întâmplă şi  la Carol I: pe drum fraţii mai mari îl întâlniră pe cărăruia, roşii de invidie i-au furat comorile.
Multă vreme plânsese bietul flăcău, mezinul nostru Andrei . Plânsete, plânsete, lacrimile, de această dată transformându-se într-un câmp plin cu flori albe, albe de crin sălbatec a cărui miros înmiresmă întreaga zare.
 De durere că fraţii îi luaseră comorile făcu ca Andrei să leşine... Acestea s-au mai liniştit abia când în faţa ochilor săi, de niciunde în faţa-i străluciră doi ochi dar ochii.
 Am uitat să vă  spun că lupul l-a abandonat pe Andrei, dar fiind înzestrat cu cel de-al şaselea simţ, de cum băiatul a leşinat, s-a rostogolit de trei ori, transformându-se într-o pană şi, pe aici ţi-e drumul!... Când descoperi pe prinţi, iarăşi se transformă în lup şi cu laba începu a-l mângîia pe obraz, să se trezească. Andrei a revenit la împărat, scuze, la rege; îi povesti cele întâmplate cu fraţii săi şi peripeţiile din care scăpase cu faţa curată graţie proniei divine.
Supărat, regele hotărî să-i pedepsească aşa cum se  cuvine unora cărora nu le mai ajunge  agoniseala fără sudoare:
- Ce poveste plicticoasă! Zise  nepoţelul…
- Greu e să fii bunic! Continuă bătrânul…

   - Sfârşit -